Aderarea noastră la spaţiul Schengen se mai amână. Nu e de mirare, nici în Uniunea Europeană nu am intrat o dată cu ţările foste socialiste dinspre Vestul nostru, aşa numitul grup de la Vişegrad, ci mai târziu. Şi chiar aşa, multă lume, atât din România, cât şi din ţările UE, se minunează cum de s-a întâmplat asta. Căci, dacă te uiţi cu atenţie, nici azi nu îndeplinim o groază de condiţii care se puneau înainte de integrarea noastră. Oricum, date fiind interesele lor, ne-am trezit înăuntru, aveam experienţă: cu câţiva ani înainte ne trezisem şi-n NATO, tot date fiind interesele lor şi cu ochii abia mijiţi la pregătirea noastră. Au fost, probabil, unicele întâmplări fericite (?) pentru România datorate vecinătăţii Rusiei. Pentru că toate celelalte urmări ale acestei vecinătăţi nu ne-au adus decât mari necazuri.
Acum, cu spaţiul Schengen, de care puţină lume ştie într-adevăr de ce ne cramponăm aşa, lucrurile vor sta, probabil, ca la intrarea în UE. Numai că, aici, interesele lor nu mai sunt atât de presante. În fond, avantajele sunt doar pentru cei care cară mărfuri dintr-o ţară a UE în alta, ca să nu stea pe la controale de graniţă ore în şir. Cetăţenii, chiar şi acum, fără Schengen, pot călători în multe dintre ţările UE cu cartea de identitate. Şi chiar cu paşaportul fără viză tot e bine. Îşi mai aduce aminte cineva de vremea când, ca să ieşi din România, îţi trebuiau două vize: una de ieşire, dată de organele româneşti, şi cealaltă, de la vreo ambasadă, de intrare în altă ţară?
Un campion al rezervelor faţă de intrarea noastră este ministrul francez pentru Afaceri Europene, Laurent Wauquiez, cel care a declarat că, primindu-ne în spaţiul Schengen, frontiera noastră devine a lor şi că în felul acesta frontiera lor ar fi sensibil slăbită. Ministrul francez s-a referit şi la dimensiunea salariului unui vameş, care l-ar face permeabil corupţiei. Aici venim la ultimele arestări, de după Nicolescu de la Argeş. 60 de vameşi dintr-o lovitură nu e puţin. Şi chiar de la graniţa UE! Nu vă mai spun o dată bancul cu ziua vameşului, dar e evident acum că ministrul francez al Afacerilor Europene avea dreptate. Cu toate că nu sunt deloc sigur că, dacă ar fi fost salarizaţi cu 4.000 de euro în loc de 400, cetăţenii respectivi ar fi fost mai cinstiţi.
Arestarea poliţiştilor de frontieră de la punctul Siret vine ca un răspuns la opoziţia Franţei, Germaniei, Finlandei faţă de primirea noastră în spaţiul Schengen. Şi e cusut cu aţă albă. Dar ce zic eu aţă? Odgon. Ziceţi că suntem toleranţi cu corupţia? Uite că nu suntem. Îi urmărim pe ăştia de şase luni şi, coincidenţă, tocmai acum, când să se supună la vot intrarea, i-am prins. (Mai că-ţi vine să zici că şi vameşii au colaborat cu urmăritorii, lăsându-se prinşi exact când trebuia ca să-i convingem pe europeni că suntem buni. Poate că, după ce-şi satisfac anii cuveniţi de puşcărie, dacă îi vor bine merita, vor primi şi vreo decoraţie pentru că au servit patria.) Procedeul e atât de infantil încât se vede şi din avion. Nu că nu trebuie prinşi toţi cei care calcă legea, în mijlocul sau la marginea ţării. Dar cum se face că ei sunt prinşi şi duşi cu televi-ziunea la proces tocmai când e nevoie? Aşa a fost şi când eram criticaţi, fără legătură cu Schengen, pentru corupţie şi pentru că autorităţile nu fac nimic să o blocheze. Aşa se întâmplă şi acum, aşa se va întâmpla, mă tem, mult timp de acum înainte. Tot ce facem este pentru a demonstra cuiva ceva. Ba FMI-ului, ca să ne dea bani, ba Comisiei Europene ca să ne primească undeva sau să ne ridice o monitorizare, ba cine mai ştie cui la care avem un interes. Nu noi, aceştia de jos, ci guvernanţii în numele nostru.
Ne criticaţi pentru corupţie? Hop cu anticorupţia. E loc comun că trebuie să te opui corupţiei ca să fie mai bine în ţară, cetăţenilor şi chiar celor care-i guvernează, ca să se adune mai mulţi bani la buget şi aşa mai departe, iar nu pentru că îţi atrage atenţia Wauquiez sau Barroso. Or, asta nu ne intră în cap. Sau ne intră, dar numai în cap, şi stă acolo, separat de zona care dictează comportamentul cotidian al instituţiilor. În locul reflexului interior, motivat de convingeri profunde şi stabile, un reflex condiţionat limitat în timp. Până ne dă aia, facem asta, pe urmă, Dumnezeu cu mila, că n-or sta ăia tot timpul cu ochii numai pe noi, se mai uită şi pe alături. Aşa cum spuneam altădată, e mentalitatea lui „dacă ţine”, a chelnerului care adaugă o sumă la notă, în speranţa că nu se va prinde clientul. A fost prins o dată, nu-i nimic, încearcă şi data viitoare, poate nu va mai fi prins.
Aceasta este o comportare imatură şi iresponsabilă. Observam, de altfel, încă de pe vremea împuşcatului, că mulţi profe-sori, tineri sau bătrâni, rămâneau cu mentalitate de elev care chiuleşte când mai marele nu e atent. Şi nu numai profesori. Aceeaşi mentalitate se reflectă şi în acest comportament imatur practicat la scară naţională, de instituţii importante. Importante în alte ţări, mai serioase. Or, această mentalitate nu are cum să treacă neobservată de către cei cu care vrem să fim parteneri şi, în timp, ne aduce daune serioase, de care nu trebuie să ne mirăm.
Ce să mai zic de ameninţările noii alianţe politice la adresa judecătoarei care a decis arestarea pesedistului de la Piteşti? Frumoasă promisiune pentru colegii noştri din UE!
