Dacă am fi lucrat la vreo prestigioasă televiziune din România, şi nu la un prestigios cotidian, cu siguranţă că acesta ar fi fost titlul pe care l-aţi fi citit pe micile ecrane: breaking news – jurnaliştii de la România liberă au fost arestaţi la Cairo. Povestea de mai jos nu e însă adaptată pentru o dramoletă tv.
Nu aş fi crezut că prima noapte la Cairo ne va prinde bând bere Luxor cu trei tineri musulmani, discutând de politică, Islam sau Israel, într-o magherniţă de apartament dintr-o mahala în faţa căreia Ferentarii bucureşteni par Dorobanţi. Despărţirea de ei, aproape de miezul nopţii, nu avea să fie însă nici pe departe finalul zilei de duminică. Urcaţi într-un taxi de Nasr, ghidul nostru cu care după o zi suntem ca nişte vechi prieteni, am luat calea hotelului. Interdicţia de circulaţie la Cairo începe la ora 19, dar cine respectă vreo regulă la Cairo?
Răspunsul corect s-a dovedit a fi Armata, care la primul checkpoint ne-a oprit taxiul. Pentru tânărul soldat care ne-a luat în primire, acest miez de noapte promitea să fie şansa lui: tocmai prinsese doi străini care susţineau că sunt ziarişti. Cu priviri suspicioase şi gesturi încete, de parcă nu voia să sperie prada, răcanul a început să ne ia la puricat ghiozdanele. Aparatul foto, unul micuţ, de buzunar, a fost declicul. Când l-a deschis şi a văzut ecranul, împărţit în 12 cadrane, pentru încadrarea mai bună a pozei, soldatul trebuie să fi spus că a pus mâna pe nişte mici James Bonzi: „Ce-i asta? Asta? Asta?”, număra el cu îndârjire fiecare pătrăţel de pe ecran. „Hărţi! Crede că avem hărţi”, mi s-a aprins beculeţul în minte. Am fost debarcaţi rapid din taxi şi duşi în faţa şefului, un tânăr ofiţer de la Forţele Aeriene.
„Aveţi hârtii de la autorităţile egiptene? N-am ce face cu legitimaţiile voastre de presă, astea sunt bune la voi în ţară”, ne zice calm ofiţerul, în timp ce, pe capota taxiului, ne aranja în grămăjoare meticuloase până şi ultima scamă pe care o găsea în ghiozdanele noastre, după ce o examina cu ochi de chirurg, la lumina lanternei. Aparatul foto era păcatul nostru capital: „Nu aveţi voie să faceţi asta!”, zice ofiţerul, în timp ce o femeie energică, cu haină de piele, probabil lidera gărzii civile din cartier, adaugă: „Asta e de neacceptat. Avem nişte reguli aici, ştiţi care e situaţia în ţară, aţi avut şi la voi, unii oameni folosesc ce se întâmplă aici cu rea-voinţă”.
Aviatorul ne-a întrebat, privindu-ne în ochi ca un jucător de poker profesionist, cum ne cheamă, unde ne-am născut, pentru cine lucrăm, la ce hotel stăm, unde se află hotelul la care stăm. „Teroriştii” din noi nu au cedat micului interogatoriu, deşi glasurile începuseră să le cam tremure, poate de la frig, poate pentru că erau flancaţi de vreo 5-6 soldaţi înarmaţi de război şi de două tanchete cu mitralierele pregătite de tragere. Ofiţerul a răsfoit pagină cu pagină o agendă de telefon, a încercat să descifreze ce am scris pe carneţelele de teren, lucru pe care cu greu îl mai reuşim şi noi, când scriem articolele, ne-a pornit reportofonul, nu s-a arătat interesat de captura de Colebil şi aspirine pe care i-a produs-o unul dintre soldaţii săi.
A dat un telefon să întrebe probabil ce face cu noi. A mai cercetat totul o dată. A dat verdictul solomonic: „Domnilor, aşteptaţi să vă facem copii după paşapoarte. Vă luăm aparatul foto şi memory stick-urile, trebuie să ştergem tot de pe ele. Apoi le primiţi înapoi. Îmi pare rău, astea sunt regulile”. „Dar carnetul de notiţe îl primim înapoi?”. „Nu, e interzis”. Îi spunem povestea pe care probabil orice jurnalist reţinut la controale în Cairo a spus-o măcar o dată: ministerul egiptean care dădea acreditări de presă nu mai există, oricum Egiptul a decis să nu mai dea acreditări jurnaliştilor, astfel că e imposibil să respecţi regulile. Răspunsul ofiţerului zâmbitor, dar extrem de politicos, a venit ca dintr-un filozof: „Domnilor, la voi în ţară puteţi conduce o maşină fără permis?”.
Timpul trecea, maşinile egiptene ajungeau la baraj şi mai apăreau probleme, un tânăr revoltat a fost îmbrâncit de soldaţi pentru o percheziţie mai serioasă. Cu orice răgaz ivit, carnetul nostru de notiţe îi strângea în jurul ofiţerului pe soldaţi. Îl răsfoiau pe toate părţile, încercând să-l descifreze. Din când în când, ofiţerul mai venea la noi, cu întrebări care începeau deja să semene cu începutul unei frumoase prietenii. „Şi când aţi aterizat? Azi dimineaţă? A, da, şi când aţi avut timp să faceţi atâtea poze?”, ne iscodea, deja zâmbind, văzând că nu are cu ce să ne mai prindă.
Viza veche de Iran a lui Dragoş îl rodea şi ea pe suspiciosul ofiţer, care între timp devenise prietenos, deşi distant, şi chiar începuse să facă glume pe seama noastră. „Pentru turism am fost acolo, nu ca jurnalist”, se apără colegul. „Turism? Ce-i de văzut în Iran?”, râde ofiţerul. „Dar ce, e o problemă că am fost în Iran?”, face Dragoş nevinovat. „Ah, nu, ei sunt aliaţii noştri!”, ne ia peste picior aviatorul (relaţiile apropiate cu SUA şi acordul de pace cu Israelul ale Egiptului nu sunt tocmai atuurile pentru a fi prieten cu Iranul). Soldaţii deja veneau la noi ca la nişte curiozităţi, ne mai întrebau cum ne cheamă, de unde venim. Un puştan, despre care am aflat că e în clasele primare, ne tot făcea semnul ok: „Egypt is good, Egypt is good! It’s ok”.
„Dacă era vreo cafenea deschisă, vă duceam la o cafea. Îmi pare foarte rău că v-am ţinut atât, aş vrea să pot face ceva să mă revanşez. Wellcome to Egypt!”, a fost replica eliberatoare a ofiţerului, care ne-a dat drumul spre hotel, după o oră şi ceva. Şi-au mai cerut scuze câţiva soldaţi, inclusiv şefa civililor. Am primit totul înapoi, inclusiv atractivul carnet de notiţe. „Aveam nişte bani în ghiozdan”, îi zic ofiţerului. „Te rog, uită-te dacă sunt acolo”. Erau, 100 de dolari, neatinşi de soldaţii care îl răscoliseră de mai multe ori. „Aveţi totul? Vă lipseşte ceva?”, ne întreba grijuliu şeful. „Nici o problemă, dacă am uitat ceva ne întoarcem”, i-am răspuns, despărţindu-ne râzând.
