O serie de articole publicate în ultimele zile de corespondenţi la Cairo care au fost prezenţi şi la Bucureşti în 1989-1990 analizează posibilele asemănări între revoluţia egipteană şi cea românească.
„Este momentul Ceauşescu al lui Mubarak‘‘ au transmis egiptenii pe jumătate furioşi, pe jumătate entuziaşti imediat după discursul preşedintelui Mubarak în care acesta a afirmat că refuză să demisioneze. Paralele între Cairo 2011 şi Bucureşti 1989 au fost trasate şi în presa românească de-a lungul săptămânii trecute, cu nostalgie şi trimiteri mai mult sau mai puţin discrete la prezent. De altfel, este la modă zilele acestea ca mai peste tot unde guvernele sunt contestate cineva – fie că e vorba de democratul Umberto Eco în Italia sau de naţionalistul Tomislav Nikolici în Serbia – să avertizeze că „vom ajunge ca în Egipt”, cu ameninţarea subînţeleasă adresată celor la putere că „vor sfârşi ca Ceauşescu‘‘.
După confruntările de stradă de săptămâna trecută de la Cairo, mai mulţi analişti s-au întrebat care va fi deznodământul revoluţiei egiptene, dacă se va încheia cu o baie de sânge ca în Piaţa Tienanmen din Beijing, dacă va fi deturnată de islamişti precum revolta iranienilor împotriva Şahului în 1979 ori dacă nu cumva va sfârşi ca revoluţia română din 1989. Cumva, această variantă pare să fie deplânsă de toată lumea. În „Mail on Sunday”, Peter Hitchens recunoaşte că s-a ascuns sub pat când un trasor a trecut pe la fereastra hotelului său bucureştean „în timpul misterioasei răsturnări a tiranului român Nicolae Ceauşescu”, o experienţă pe care o descrie drept „contagioasă, înălţătoare şi înspăimântătoare”. „Azi, când văd la TV o mulţime revoltată într-o piaţă centrală dintr-o despoţie amărâtă, mă deprimă pentru că ştiu ce urmează (…). Eliberarea României a fost urmată de o eră nouă a corupţiei şi mizeriei politice, care nu s-a încheiat şi nici n-are şanse să o facă. Fără îndoială că e de preferat fostului regim, dar nici nu are cum să se ridice la nivelul speranţelor semireligioase care au fost exprimate în 1989 de comentatori supraexcitaţi. Inclusiv de mine”.
În „Independent”, Neal Ascherson vede cum „Cairo începe să semene ameninţător cu Bucureştiul în 1989. Dictatura se clatină (în România s-a prăbuşit), dar pe urmă vărsarea de sânge şi haosul se răspândesc în oraş. Cine trage în revoluţionari? De partea cui este armata? După săptămâni de confuzie mortală, apare un regim de compromis care conservă multe din instinctele autoritare ale vechii tiranii”.
Dacă multora prezenţa tancurilor în piaţa Tahrir le-a amintit de Piaţa Tienanmen, alţii au văzut în ultimele evenimente de la Cairo o reeditare a mineriadelor. Corespondentul BBC John Simpson, care a fost prezent la 14 revoluţii, „unele reuşite, altele nu”, scrie pentru Sunday Telegraph că evenimentele din piaţa Tahrir seamănă mai puţin cu Tienanmen şi mai mult cu Piaţa Universităţii în 1990. Bandele de„susţinători” ai lui Mubarak puteau fi identificaţi prin hainele vechi şi murdare şi prin agresivitate, şi prin faptul că au venit în grupuri mari cu mijloace de transport care „cu siguranţă” le-au fost puse la dispoziţiei.
În 1990, îşi aminteşte Simpson, „Ceauşescu căzuse şi fusese executat dar presupusul său succesor democratic, Ion Iliescu, abia dacă schimbase lucrurile. (Protestarii) demonstrau pentru mai multă libertate, iar el a adus bande de mineri din provincie să îi atace. Văzând sângele curgând pe feţele demonstranţilor de aici şi auzind sunetul făcut de barele de metal pe umerii şi spatele lor, mi-am amintit de multe ori de Bucureşti”. Una din cele mai importante lecţii ale anului 1989, scrie Edward Lucas în The Economist, este că „revoluţiile sunt uşor de furat. Cei mai iuţi de mână dintre oamenii din interior ai fostului regim îşi transferă foarte repede banii în afară sau îşi spală reputaţiile. Dacă regimurile vor cădea în Yemen, Tunisia, Egipt sau altundeva, fiţi atenţi la spioni vicleni şi apparatchik-i care se pierd în ceaţă, răspândesc zvonuri şi manipulează evenimente în timp ce se grăbesc să se reinventeze ca avocaţi, oameni de afaceri sau universitari. Uneori – continuă Edwards, vreme de mulţi ani corespondent pentru Europa Centrală şi de Est – furatul se produce mai direct (…). Banii vor dispărea din vistieriile statului şi partidului şi se vor îndrepta spre Cipru, Panama sau (dacă sunt mulţi) Londra. Puterea dispare şi se transformă în bogăţie. Apoi, bogăţia poate cumpăra înapoi putere, fie sub forma investiţiilor în media, fie ca donaţii pentru partide‘‘.
Mai mulţi analişti s-au întrebat dacă nu cumva în Egipt se va ajunge la acelaşi deznodământ ca în cazul revoluţiei române.
