Nu-i place să fie compătimit şi face tot ceea ce-i stă în putinţă să se descurce singur, în orice împrejurare. Viaţa lui Ciprian Anton este mai grea decât ar trebui deoarece nu-şi poate folosi picioarele. Cu toate acestea, încearcă, şi de cele mai multe ori reuşeşte, să fie ca orice alt tânăr de vârsta sa, şi chiar mai mult. Cu opt ani în urmă, într-un accident de muncă, picioarele au încetat să-l mai asculte. După o perioadă şi-a reluat viaţa şi îşi dedică sportului cea mai mare parte a timpului. Este convins că, într-o bună zi, va putea merge din nou.
Aşa e în tenis
Ciprian, din Sfântu Gheorghe, Covasna, este unul dintre puţinii jucători de tenis în scaun rulant din ţară. De altfel, obiectivul său este să reprezinte România la Jocurile Paralimpice din Londra, în 2012. Pentru a se ridica la nivelul adversarilor trebuie să tragă tare anul acesta. Asta înseamnă pe lângă pregătirea individuală, investiţii pentru echipament de joc, scaun performant, săli de tenis şi antrenor.
„În 2006 am făcut parte din cea mai bună echipă de baschet în scaun rulant. Am început să particip la tabere de tenis în scaun rulant şi am devenit instructor, sau înlocuitor de antrenor.” Ca jucător de tenis a participat la mai multe competiţii internaţionale: un turneu balcanic în Bulgaria, mai multe turnee internaţionale în Ungaria, dar şi la primul turneu internaţional de tenis în scaun rulant din România, în 2009.
„Alături de partenerul meu am obţinut întotdeauna locuri fruntaşe, asta înseamnă că jucam semifinale, sau chiar ajungeam în finală şi la simplu şi la dublu.” Lipsa de pregătire şi-a spus cuvântul în cadrul turneelor mai mari, unde a fost descalificat de cele mai multe ori în primul tur, mulţumindu-se cu trofee de consolare.
„Deocamdată mă ajută Fundaţia Licinium. Ei investesc în mine. Îmi oferă cazare, masă şi antrenor.”, povesteşte Ciprian. Speră ca în curând să poată fi pregătit de un antrenor federal, pentru a îşi spori şansele de calificare la Paralimpiadă.
Singurele venituri stabile sunt pensia de invaliditate, de 500 de lei, şi indemnizaţia de însoţitor a mamei sale, tot de 500 de lei. „Cam aşa. Le primesc pe un cupon de pensie şi viaţa mea e roz”, spune sportivul, ironic. Ambele venituri au suferit reduceri în ultimul an.
Cu toate acestea, nu este descurajat. Nu trăieşte pentru banii primiţi de la stat, ci pentru competiţie. Cea mai mare provocare este să găsească sponsorizări, deoarece echipamentele sportive şi deplasările sunt foarte costisitoare. Îl mai ajută o bursă sportivă lunară, în valoare de 200 de euro. „Ăştia se duc repede. De 100 de euro îmi cumpăr mingi şi învelişul pentru rachetă, grip-ul. Scaunul de tenis a costat 2000 de euro, dar l-am primit sponsorizare de la Consiliul Judeţean Covasna. O rachetă costă până la 1000 de lei. A mea e de 700.”
Are 6 rachete, dar niciuna nu este la fel. „E foarte important să joci tot timpul cu rachete de acelaşi gramaj, aceeaşi circumferinţă, acelaşi racordaj.” 200-300 de lei se duc lunar şi pentru închirierea terenului de tenis. „Nevoile mele legate de tenis sunt multe, şi nu mi le permit pe toate odată.”
Pe lângă tenis în fiecare an participă la un maraton de înot de 24 de ore, la Braşov, dar şi la crosuri de atletism.
„Simplul fapt că mă vezi în scaun rulant, şi că, vai de mine, cât sunt de energic şi câte fac… nu e chiar atât de uşor. Statul ăsta în scaun implică mult mai multe lucruri, legate de managementul urinar, intestinal, dureri de spate, contracţii musculare. E greu… şi avem multe nevoi.”, îmi explică Ciprian.
Totuşi, eforturile merită: „Asta-mi place să fac! Îmi place să fiu activ! Eşti o persoană cu handicap sau fel de fel de alte probleme doar dacă te afişezi aşa.”
Accidentul care l-a făcut tenismen
Înainte de accidentul care l-a invalidat în 2003, Ciprian era un tânăr ca oricare altul. Voia să muncească pentru a-şi cumpăra o locuinţă, o maşină. Fusese ospătar, dar după ce a urmat mai multe cursuri în domeniul construcţiilor, a intrat în afaceri cu tatăl său. În timp ce lucra la un acoperiş, a căzut.
„Am căzut de la şapte metri, după care am fost transportat de urgenţă la un spital din Bucureşti.” A rămas internat timp de nouă luni şi jumătate. Apoi a stat în casă doi ani, la etajul trei al unui bloc din Sfântu Gheorghe. „Am stat complexat doi ani de zile în apartamentul meu. Mi-era ruşine să ies afară.”
După cei doi ani în care s-a ascuns de lume, a venit la Bragadiru, în apropiere de Bucureşti, pentru un stagiu de recuperare, la o fundaţie. I-a luat doar două săptămâni să deprindă tainele roţilor. „La scurt timp după acest stagiu de recuperare am devenit instructor de recuperare. Sarcina mea era să învăţ alţi utilizatori de scaun rulant să redevină independenţi”.
Locuiau într-o casă de tip familial, „un modul de viaţă independentă. Acolo găteam împreună, ne administram banii. Erau invitate în fiecare lună alte opt persoane. Făceam curăţenie singuri. Vorbeam de generalităţi ale traumatismului vertebro-medular, ne sfătuiam legat de medicină, făceam consiliere psihologică şi alte lucruri pe care le implică statul şi utilizarea scaunului rulant.”
A învăţat să coboare trepte, să urce rampe, să treacă din scaunul rulant pe unul normal, sau pe canapea, în cadă sau pe toaletă. Astfel a luat contact cu sportul, participând în cadrul fundaţiei la mai multe tabere.
Ignoranţa şi infrastructura, cele mai mari probleme
Lucruri care pentru majoritatea sunt banale, pot deveni adevărate provocări pentru cineva în scaun cu rotile. Începând cu accesul în instituţii şi până la obţinerea unui loc de muncă, Ciprian se loveşte de ignoranţă.
„Ne găsim de lucru greu, greu. Majoritatea patronilor probaibl că nu cunosc că au o serie de beneficii. Firmele nu sunt accesibile, de la intrare şi până la spaţiul rezervat lucrului. E foarte greu.”, spune, uşor nemulţumit.
„După ora 21, dacă ies în oraş să beau trei beri, nu am unde să merg să urinez. Nu sunt accesibile intrările în baruri, în magazine. Policlinica, spitalul judeţean are o rampă care se termină în perete. La biserică e o rampă, pe care dacă reuşeşti să o urci, în capăt trebuie să sari un gard. Eu ar trebui să urc până acolo vreo 5 minute, să iau căruţul, să-l trec dincolo, să spun „Înger, îngeraşul meu” şi să mă urc pe căruţ dup-aia”, povesteşte râzând.
În plus, cele mai frustrante momente sunt cele în care se loveşte de piedici banale, dar greu de depăşit dintr-un scaun.
„Lipsa accesibilizărilor mi se pare cea mai dureroasă. Nu că nu mă descurc, că pot urca, coborî borduri, trepte. Dar dacă sar 30 de borduri pe săptămână dup-aia stau acasă că trebuie să-mi repar scaunul. Eu mă descurc. Dar închipuie-ţi cum se mişcă unul care are un scaun electric şi are nişte rotiţe şi nu poate să-şi mişte decât o mână ca să ducă telecomanda în stânga şi-n dreapta. Unde ai văzut borduri făcute la nivel cu şoseaua, sau nişte rampe bune, nu cu înclinaţie mare?Rampe din gresie, că dacă scuipi şi încerci să urci patinezi de nu mai poţi.”, spune sportivul.
Mai mult, „în Sfântu Gheorghe m-am chinuit vreo trei ani să obţin de la primărie o aprobare, să-mi facă dintr-o bordură înaltă una mai joasă.” mărturiseşte Ciprian Anton. A mers trei ani 500 de metri pe stradă din cauza unei borduri pe care nu o putea urca.
>> Ciprian Anton este în invalid din 2003
>> Vrea să reprezinte România la Jocurile Paralimpice din Londa în 2012
>> De curând, Ciprian şi-a achiziţionat un autoturism modificat special pentru nevoile sale şi a obţinut permis de conducere. Acestea îi uşurează cu mult deplasările.
>> Anul trecut a pus bazele unui club sportiv în Sfântu Gheorghe, numit Showtime
