Nu-i place să fie compătimit şi face tot ceea ce-i stă în putinţă să se descurce singur, în orice împrejurare. Viaţa lui Ciprian Anton este mai grea decât ar trebui deoarece nu-şi poate folosi picioarele. Cu toate acestea, încearcă, şi de cele mai multe ori reuşeşte, să fie ca orice alt tânăr de vârsta sa, şi chiar mai mult. Cu opt ani în urmă, într-un accident de muncă, picioarele au încetat să-l mai asculte. După o perioadă şi-a reluat viaţa şi îşi dedică sportului cea mai mare parte a timpului.
Aşa e în tenis
Ciprian, din Sfântu Gheorghe, Covasna, este unul dintre puţinii jucători de tenis în scaun rulant din ţară. De altfel, obiectivul său este să reprezinte România la Jocurile Paralimpice din Londra, în 2012. Pentru a se ridica la nivelul adversarilor trebuie să tragă tare anul acesta. Asta înseamnă pe lângă pregătirea individuală, investiţii pentru echipament de joc, scaun performant, săli de tenis şi antrenor.
„Deocamdată mă ajută Fundaţia Licinium. Ei investesc în mine. Îmi oferă cazare, masă şi antrenor.” Speră ca în curând să poată fi pregătit de un antrenor federal, pentru a îşi spori şansele de calificare la Paralimpiadă.
Singurele venituri stabile ale lui Ciprian sunt pensia de invaliditate, de 500 de lei, şi indemnizaţia de însoţitor a mamei sale, tot de 500 de lei. „Cam aşa. Le primesc pe un cupon de pensie şi viaţa mea e roz”, spune sportivul, ironic. Ambele venituri au suferit reduceri în ultimul an. Cu toate acestea, nu este descurajat. Nu trăieşte pentru banii primiţi de la stat, ci pentru competiţie. Cea mai mare provocare este să găsească sponsorizări, deoarece echipamentele sportive şi deplasările sunt foarte costisitoare. Îl mai ajută o bursă sportivă lunară, în valoare de 200 de euro. „Ăştia se duc repede. De 100 de euro îmi cumpăr mingi şi învelişul pentru rachetă, grip-ul. Scaunul de tenis a costat 2000 de euro, dar l-am primit sponsorizare de la Consiliul Judeţean Covasna. O rachetă costă până la 1000 de lei. A mea e de 700.”
Are 6 rachete, dar niciuna nu este la fel. „E foarte important să joci tot timpul cu rachete de acelaşi gramaj, aceeaşi circumferinţă, acelaşi racordaj.”
200-300 de lei se duc lunar şi pentru închirierea terenului de tenis. „Nevoile mele legate de tenis sunt multe, şi nu mi le permit pe toate odată”
Ne-am întâlnit la o sală de dans, unde Ciprian a pregătit o reprezentaţie pentru gala unei fundaţii, alături de o prietenă din Sfântu Gheorghe, Alina Duma.
Înainte de accidentul care l-a invalidat în 2003, Ciprian era un tânăr ca oricare altul. Voia să muncească pentru a-şi cumpăra o locuinţă, o maşină. Fusese ospătar, dar după ce a urmat mai multe cursuri în domeniul construcţiilor, a intrat în afaceri cu tatăl său. În timp ce lucra la un acoperiş, a căzut.
„Am căzut de la şapte metri, după care am fost transportat de urgenţă la un spital din Bucureşti.” A rămas internat timp de nouă luni şi jumătate. Apoi a stat în casă doi ani, la etajul trei al unui bloc din Sfântu Gheorghe. „Am stat complexat doi ani de zile în apartamentul meu. Mi-era ruşine să ies afară.”
După cei doi ani în care s-a ascuns de lume, a venit la Bragadiru, în apropiere de Bucureşti, pentru un stagiu de recuperare, la o fundaţie. I-a luat doar două săptămâni să deprindă tainele roţilor. „La scurt timp după acest stagiu de recuperare am devenit instructor de recuperare. Sarcina mea era să învăţ alţi utilizatori de scaun rulant să redevină independenţi”.
Locuiau într-o casă de tip familial, „un modul de viaţă independentă. Acolo găteam împreună, ne administram banii. Erau invitate în fiecare lună alte opt persoane. Făceam curăţenie singuri. Vorbeam de generalităţi ale traumatismului vertebro-medular, ne sfătuiam legat de medicină, făceam consiliere psihologică şi alte lucruri pe care le implică statul şi utilizarea scaunului rulant.”
A învăţat să coboare trepte, să urce rampe, să treacă din scaunul rulant pe unul normal, sau pe canapea, în cadă sau pe toaletă. Astfel a luat contact cu sportul, participând în cadrul fundaţiei la mai multe tabere.
„În 2006 am făcut parte din cea mai bună echipă de baschet în scaun rulant. Am început să particip la tabere de tenis în scaun rulant şi am devenit instructor, sau înlocuitor de antrenor.” Ca jucător de tenis a participat la mai multe competiţii internaţionale: un turneu balcanic în Bulgaria, mai multe turnee internaţionale în Ungaria, dar şi la primul turneu internaţional de tenis în scaun rulant din România, în 2009.
„Alături de partenerul meu am obţinut întotdeauna locuri fruntaşe, asta înseamnă că jucam semifinale, sau chiar ajungeam în finală şi la simplu şi la dublu.” Lipsa de pregătire şi-a spus cuvântul în cadrul turneelor mai mari, unde a fost descalificat de cele mai multe ori în primul tur, mulţumindu-se cu trofee de consolare.
În fiecare an participă la un maraton de înot de 24 de ore, la Braşov, dar şi la crosuri de atletism.
Lipsa accesibilizărilor mi se pare cea mai dureroasă
Showtime
„Anul trecut am pus bazele unui club sportiv în Sfântu Gheorghe. Se numeşte Showtime. Există trei departamente: departamentul paralimpic, departamentul arte marţiale şi departamentul extrem.”
Departamentul paralimpic are doar trei membri înscrişi. „Încerc să atrag cât mai mulţi utilizatori de scaun rulant în acest club şi să ne axăm pe tenisul de câmp”
