În aceeaşi zi în care la Bruxelles Parlamentul European comemora genocidul romilor (şi nu al ţiganilor, cum ar prefera unii să-l numească) realizat de regimul nazist şi aliaţii săi în timpul celui de‑al doilea război mondial, la Bucureşti, în Parlamentul României, se vota – ce-i drept, în comisii – înlocuirea, în documentele oficiale, iar nu în limbajul curent, a termenului „rom” cu cel de „ţigan”. Cum se explică acest contratimp? Să fie vorba de rasism? Să fi jucat „naivitatea” un renghi unor politicieni revoluţi? Sau să fie cel mai pur populism menit să distragă atenţia opiniei publice de la depresiunea economică şi continua criză politică românească? Oricare ar fi motivul real al propunerii legislative, această iniţiativă readuce în atenţia opiniei publice internaţionale tradiţiile rasismului românesc interbelic şi lipsa de reacţie instituţională faţă de rasismul contemporan.
Ceremonia de la Bruxelles a fost organizată la diferenţă de doar câteva zile de la gestul fără precedent al Bundestagului german, care, cu ocazia Zilei Internaţionale a Holocaustului, a invitat să ţină o alocuţiune un supravieţuitor rom al deportărilor din Olanda, Zoni Weisz. În faţa unei audienţe numeroase şi empatice – unii dintre participanţi neputându-şi stăpâni emoţiile -, Zoni Weisz a denunţat situaţia romilor în Europa contemporană. Şi nu a fost un discurs singular, căci în deschiderea întrunirii şi preşedintele Bundestagului, Norbert Lammert, avertiza: „Cea mai mare minoritate din Europa este discriminată”. Iar la Bruxelles, la comemorarea de la Parlamentul European, preşedintele acestei instituţii, Jerzy Buzek, considera că „a venit timpul” ca holocaustul romilor, o crimă „prea mult timp ignorată de memoria colectivă”, să fie recunoscut şi la nivel european.
În totală contradicţie cu ceea ce se întâmplă în Vestul Europei, în România – din motive care nu pot fi explicate în cadrul democraţiei, dar ce mai contează democraţia astăzi într-o ţară în care populismul şi dictatura majorităţii fac regula! – a fost introdusă pe agenda publică diversiunea lingvistică: rom sau ţigan. Această operaţiune nu face decât să dea o şi mai mare forţă concluziei pe care în discursul său din faţa Bundestagului Zoni Weisz a tras-o: „Istoria se repetă”. El cita cazul restaurantelor din întreaga Europă care afişează fără scrupule formule rasiste precum „interzis ţiganilor”, dar mai atrăgea atenţia că „sintii şi romii sunt trataţi nedemn în multe ţări din Europa de Est, precum România sau Bulgaria”. Să fi vrut parlamentarii români care au votat pentru înlocuirea termenului „rom” cu cel de „ţigan” să confirme această concluzie? Să-şi fi dorit Academia Română să fie asociată altor instituţii care promovează rasismul când, împotriva oricărei evidenţe, a avizat şi justificat folosirea termenului „ţigan” în documentele oficiale ca fiind un termen neutru şi nepeiorativ, dând rasiştilor argumentul autorităţii ştiinţifice? Chiar să nu se fi schimbat deloc Academia din 1935, când îl alegea ca membru pe A.C. Cuza, antisemit notoriu, a cărui singură „contribuţie” la cultura română era promovarea urii faţă de evrei?
Contratimpul istoric privind romii e încă un simptom al suferinţelor democraţiei la români. Căci democraţia este inversul dictaturii majorităţii de la care se revendică politicienii populişti sau rasişti: din contră, democraţia presupune privilegierea mecanismelor consensuale şi protejarea minorităţilor de toate felurile.
