Să fie Tunisia prima piesă căzută din dominoul totalitar arab? Sau e doar un caz izolat, care nu ar trebui privit ca precedent pentru lumea arabă în general, ori pentru Magreb în particular? Dictatorii regiunii au căutat să minimalizeze „Revoluţia iasomiei”, dar scânteia aprinsă în Tunisia s-ar putea răspândi – poate într-o lună sau două – în întreaga lume arabă.
Într-adevăr, zidul fricii s-a prăbuşit, oamenii şi-au spus cuvântul, iar o „primăvară arabă” ar putea fi la îndemână. Mesajul din Tunisia este, cel puţin până acum, limpede: regimuri corupte şi autoritariste, atenţie, dacă nu vă reformaţi rapid şi în profunzime, zilele voastre sunt numărate. Cel mai mare pericol este ca Revoluţia iasomiei să urmeze calea revoltei anticomuniste din România de acum 20 de ani, atunci când eşaloanele inferioare ale fostului regim şi-au eliminat şefii pentru a rămâne ei la putere.
Dar analogia care i se potriveşte cel mai bine Tunisiei de astăzi este cea cu Spania din anii de dinainte şi de după moartea lui Francisco Franco. Prin deschiderea faţă de lume prin turism şi prin accentul pus pe educaţie şi drepturile femeilor, regimul lui Ben Ali a creat ceva unic în Orientul Mijlociu: o clasă de mijloc vie. Dar regimul, la fel ca dictatura lui Franco, nu a tratat membrii acestei noi clase de mijloc ca pe nişte adulţi, încurajând astfel un sentiment de frustrare la scară largă.
Pornind de aici, ar părea greşit, dacă nu chiar periculos, să comparăm Tunisia şi revoluţia ei de iasomie cu alte contexte din regiune. Totuşi, dacă Marocul arată astăzi stabil, acest lucru reflectă doi factori: monarhia şi reforma. Un grup de tehnocraţi, apropiaţi de tânărul Rege Mohamed al VI-lea, a iniţiat reforme care includ liberalizarea regimului politic – un proces sincer, chiar dacă rezultatele par încă modeste.
Mai mult, Mohamed al VI-lea, fiind „Comandant al credincioşilor”, beneficiază de o legitimitate musulmană, pe care liderii Algeriei şi Egiptului, două dintre regimurile cele mai vulnerabile din regiune, nu o au. Plus că Marocul, altfel decât Algeria, nu stă sub blestemul petrolului.
Deşi cazul Tunisiei este în mare parte unic, ar fi o dovadă de miopie să trecem cu vederea potenţialul influenţei sale în alte părţi din regiune, unde mulţi tineri arabi se simt acum, în epoca Facebook şi Twitter, „tunisieni”. Şi ei se simt umiliţi de performanţele şi, la un nivel mai profund, de esenţa despotic-vulgară a liderilor. Şi ei tânjesc după libertate. Indiferent de rezultatul „Revoluţiei iasomiei”, chiar dacă ea nu va putea deveni pentru lumea arabă ceea ce căderea Zidului Berlinului a fost pentru Europa, va deveni totuşi un punct la care lumea se va referi în termeni de „ante” şi „post”.
Faza „post” va merge probabil pe două posibile modele de evoluţie politică în lumea arabă: Turcia sau Iran. Dacă valul revoluţionar început în Tunisia va cuprinde restul lumii arabe, câte ţări vor fi tentate de deschiderea turcească şi câte de fundamentalismul iranian?
Aceasta este, desigur, o dihotomie oarecum simplistă. Există zone gri în experimentul Turciei cu „Islamul moderat” şi, lăsându-i la o parte pe mollahii iranieni, există motive de speranţă, care izvorăsc din caracterul viu şi rezistent al societăţii civile din această ţară.
Evidentă este preferinţa Occidentului pentru modelul turcesc. O majoritate a europenilor doreşte să ţină Turcia la o distanţă rezonabilă, dar, în perspectiva schimbărilor şi posibilei dezordini – dacă nu chiar a haosului – din lumea arabă, această majoritate priveşte cu ochi buni potenţialul Turciei de a juca un rol stabilizator.
Desigur, istoria nu se repetă, dar ar putea fi un fel de ordine neo-otomană cel mai bun răspuns la riscul unui „haos arab”? Turcia prim-ministrului Recep Tayyip Erdoğan joacă deja un rol tot mai important în regiune şi şi-a îmbunătăţit imaginea în ochii arabilor de rând printr-o poziţie diplomatică de forţă faţă de asaltul mortal al Israelului din iunie 2010 împotriva unei flotile de ajutoare, organizată de o instituţie de caritate turcească pentru Gaza.
Dar una este a fi popular şi altceva a servi drept model. Turcia demonstrează că Islamul şi modernitatea sunt compatibile. Dar turcii sunt moştenitorii Imperiului Otoman, iar lumea arabă, altfel decât speră Occidentul, ar putea să nu fie dispusă să schimbe actualele frustrări pe umilinţa de a recunoaşte că are nevoie de modelul foştilor stăpânitori pentru a se moderniza.
Ar fi periculos să presupunem că, după Tunisia, democraţia bate la uşa lumii arabe. Dar a crede că nimic nu se va schimba e la fel de iluzoriu. În mai bine sau mai rău, istoria e în schimbare pentru lumea arabă, iar Occidentul nu poate face prea multe apropo de acest lucru.
