De spectacole bune după texte proaste s-a mai auzit. Însă, în cazul celor două spectacole de mai jos, ar fi fost bine ca textele care au stat la baza montărilor să nu fie băgate în seamă.
Dacă la domnul director s-ar fi prezentat vreun regizor cu scenariul care a stat la baza spectacolului „Gigi Amoroso”, probabil că domnul director „i-ar fi dat cu el în cap”. Dar dacă domnul director a scris el însuşi scenariul…
E vorba despre spectacolul „Gigi Amoroso”, scris şi regizat la Teatrul Masca de Mihai Mălaimare. Practic, regizorul-scenarist ia celebra melodie „Gigi l’amoroso”, scoasă în 1974 de Dalida (pentru cei mai tineri: căutaţi-o pe „youtube”, s-ar putea să vă placă), şi o ilustrează scenic „mot-a-mot”. Versurile melodiei sunt recitate în română sau cântate în varianta originală şi actorii „fac” ceea ce se povesteşte. Fiecare episod al poveştii bărbatului după care sunt moarte toate femeile din micul sătuc napoletan e ilustrat şi cu un dans (şi unul din ele pare inspirat din filme sado-maso). Şi apoi iar cântec, iar dans… Melodia este reluată şi iar reluată… (Apare atât de des, încât la final există mari şanse să nu mai vreţi să auziţi vreodată de Dalida sau măcar de „Gigi l’amoroso”. ) În rest, nimic.
Nu ştiu cum o fi actorul care îl interpretează aici pe Gigi (Andrei Gonczi) în alte spectacole, dar în cazul de faţă e foarte prost distribuit. Atât timp cât scenariul nu prezintă nici un strop de ironie – şi povestea cântecului e foarte comică, numai că autorii spectacolului nu prea sesizează „mişto”-ul – amorezul Gigi doar prin simpla apariţie ar trebui să dea gata toată populaţia feminină a planetei. Nu e cazul.
Şi dacă tot suntem la capitolul texte deloc folositoare ca „materie primă” pentru scenă: cam în aceeaşi situaţie se regăseşte şi o piesă premiată, montată la începutul stagiunii la Teatrul Naţional din Bucureşti. Desigur, ideea de a pune în scenă piese care au fost premiate la cel mai cunoscut concurs de dramaturgie din România, „Piesa Anului”, nu e deloc rea. În anii ’90 au fost chiar multe dezbateri despre faptul că piesele premiate nu ajungeau să fie jucate. Unele dintre ele au ajuns între timp să fie montate, chiar cu succes.
Dar poate ar fi bine ca unele să rămână aşa cum sunt, uitate într-un colţ de bibliotecă. Poate aveau un motiv şi regizorii care an de an refuzau să monteze aceste texte… Premiată în 1993, piesa „Spitalul special” al lui Iosif Naghiu este un produs perfect al haosului din primii ani ai tranziţiei, continuat cu succes şi după. O parte din problemele textului, atât cât sunt ele inteligibile, sunt valabile şi astăzi. (Să amintim doar căutarea „adevărului” despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989.) Dar textul în sine e scris la fel de haotic. Dacă din poveste se mai înţelege câte ceva, „ce-au voit ei” cu această piesă e cam greu de spus. Şi, în loc să facă ceva ordine în această babilonie, Ştefan Iordănescu adaugă şi alte elemente, care nu fac decât să trezească un sentiment de „bine că s-a terminat” la final. Asta după ce am fost obligaţi vreo cinci minute să ascultăm zgomotul unei chitări, care în micul spaţiu al sălii Atelier se auzea mai puternic decât la concertele Manowar, despre care se spune că ar fi „cea mai zgomotoasă trupă din lume”.
GIGI AMOROSO
Scenariul şi regia: Mihai Mălaimare. Cu: Anamaria Pâslaru, Andrei Gonczi, Dora Iftode, Valentin Mihalache, Ionuţ Ghenu, Ana Sivu Daponte, Aurel Sorin Sandu, Alina Crăiţă, Cosmin Creţu, Emilia Manea, Laura Dumitraşcu Duică, Răzvan Teodorescu, Mădălina Troneci, Răzvan Diaconu, Haricleea Bădescu.
Teatrul Masca (Bd. Uverturii 70-72, tel. 021.430.50.69) Preţ bilet: 16 – 20 lei.
SPITALUL SPECIAL
Autor: Iosif Naghiu. Regia: Ştefan Iordănescu. Cu: Dorin Andone, Constantin Dinulescu, Teodora Mareş, Carmen Ionescu/Giliola Motoi, Mihai Verbiţchi, Bodgan Muşatescu, Brânduşa Mircea, Răzvan Popa, Andrei Duban, Erika Băieşu, Tatiana Constantin, Dragoş Ionescu.
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” – Sala Atelier (Bd. N. Bălcescu, nr. 2, tel. 021.314.71.71). Preţ bilet: 16 – 30 lei.
