Succesul „Revoluţiei iasomiei”, care l-a îndepărtat de la putere pe dictatorul tunisian Ben Ali, i-a inspirat pe tinerii egipteni să iasă ieri în stradă pentru a cere îndepărtarea lui Hosni Mubarak de la conducerea ţării. Spre deosebire însă de Ben Ali, Mubarak pare să deţină controlul asupra forţelor de represiune.
Numai 15.000 din cei 80.000 de egipteni care afirmaseră pe Facebook că vor participa ieri la o demonstraţie împotriva regimului egiptean s-au prezentat la „datorie‘‘ în Piaţa Tahrir din Cairo, pentru ceea ce ei înşişi au numit „Ziua Revoluţiei‘‘, iar autorităţile numesc „Ziua Poliţiei‘‘. Disperat de puţini în raport cu cei 30.000 de poliţişti mobilizaţi de guvern care au închis centrul capitalei egiptene.
Tinerii au scandat sloganuri în favoarea reformelor politice şi economice şi, desigur, „Tunisia înseamnă Revoluţie‘‘ şi „Jos Mubarak!”. Nu mult, dar suficient pentru poliţie să lanseze grenade lacrimogene în direcţia mulţimii, care a refuzat însă să se disperseze. Un alt grup de manifestanţi aflaţi în apropierea Parlamentului a fost „tratat‘‘ de poliţie cu tunuri cu apă. În schimb, poliţia a încasat câteva tiruri cu pietre. Demonstraţii similare au avut loc şi la Alexandria, Assuan, Isma-iliya şi în nordul Peninsulei Sinai.
Ceea ce este remarcabil în cazul acestor proteste este aspiraţia acestor tineri pentru reforme democratice într-o regiune în care principalii oponenţi ai liderilor autoritari seculari sunt grupările islamiste radicale. Dacă în Tunisia islamiştii se plâng că au fost daţi deoparte după ce ani de zile au suferit persecuţiile regimului Ben Ali, în Egipt, Fraţii Musulmani (mişcarea „mamă‘‘ a Hamas şi Al Qaeda), principala forţă de opoziţie, a afirmat că nu va participa în nume propriu la demonstraţii, dar că îşi va trimite militanţii în stradă. Dacă islamiştii sunt reticenţi să se alăture unor demonstraţii în favoarea libertăţilor democratice, occidentalii nu ezită să salute valul care s-a ridicat în Tunisia. Înaltul responsabil american pentru Orientul Mijlociu, Jeffrey Feltman, a declarat ieri, la Tunis, că „exemplul tunisian invită la reforme în lumea arabă care trebuie să ţină seama de aspiraţiile politice şi sociale legitime ale populaţiei‘‘.
În Egipt, preşedintele Hosni Mubarak, 82 ani, conduce de 29 de ani cu mână de fier Egiptul, o ţară de 80 milioane de locuitori, din care marea majoritate trăiesc la limita subzistenţei. Instalat în funcţie în 1981, după asasinarea lui Anwar El Sadat, Mubarak şi-a consolidat puterea treptat, prin brutalitate şi corupţie. Unul dintre ministerele cele mai brutale şi mai corupte este tocmai Ministerul de Interne, ai cărui oameni par să îi fi rămas fideli. Acelaşi lucru se întâmplase şi în Tunisia, unde Ben Ali a favorizat poliţia în dauna armatei, până când armata a trecut de partea Revoluţiei. În cazul Egiptului, acest lucru nu pare să se fi produs încă.
După Hafez Al Assad, care a instituit în Siria prima dinastie prezidenţială din lumea arabă, Mubarak doreşte să urmeze exemplul şi să îl impună la succesiune pe fiul său, Gamal.
Tentativa protestatarilor de a împiedica perpetuarea statului autoritar-clientelar în Egipt se bucură de susţinerea unor personalităţi precum scriitorul Alaa el Aswanii sau laureatul Premiului Nobel pentru Pace, fostul şef al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, Mohammed ElBaradei, care şi-a declarat convingerea că „schimbarea este inevitabilă‘‘, dar şi dispoziţia de a-l înlocui la nevoie pe Mubarak.
