România mai bine renunţă la orice celebrare, publică şi oficială, a unei zile importante din istoria sa decât să continue pe aceeaşi pantă pe care alunecă necontrolat de ani şi ani de zile. Pentru o bună perioadă, şi rămâne de discutat doar cât ar măsura acest interval, omagierea cât mai discretă a istoriei naţionale s-ar constitui în cea mai bună contrapondere la derapajele care caracterizează fiecare 1 decembrie, fiecare eveniment de la Ţebea, fiecare 24 ianuarie.
Decât discursuri fără esenţă şi coroane depuse cu mişcări mecanice, mai bine am lua o pauză, am medita şi am dezbate nu doar care ar fi cea mai civilizată formă de comemorare sau sărbătorire, ci şi cât mai contează fondul acestora în actuala societate românească. De ce un pas atât de radical înapoi? De ce ar face România un gest în premieră mondială, aplicând tăcerea pe acest gen de reconstituire, în timpul prezent, a timpului său istoric? Din păcate, ne este mai simplu să găsim acest răspuns decât un site de ştiri pe internet: pentru că, în locul tratării cu respect şi cu o sobrietate lipsită de patetism, momentele marcante sunt teleportate în derizoriul politizării, al ridicolei gastronomii populare (vezi cârnaţii şi fasolea împărţite în pieţe publice), al slăvirii unor fapte, personalităţi şi eroi despre care, de fapt, mulţi românii ştiu tot mai puţine, alţii nu ştiu nimic, iar dintre cunoscători doar câţiva şi simt sau cred că mai înseamnă totuşi ceva.
De principiu, trei cred că sunt problemele urgente care-şi pot găsi un refugiu spre rezolvare graţie unui atare moratoriu al tăcerii. Să o luăm invers, de la efect spre cauză:
Evacuarea simbolului. De violarea naturii transcendente a evenimentelor de însemnătate naţională se fac vinovaţi şi politicienii, şi cetăţenii. Îmbătate de ritmul şi interesele cotidiene, ambele categorii profită de orice ocazie pentru a suprapune fără remuşcări contingenţele actualităţii momentelor care dau esenţă acestei naţiuni. Rezultatul: discursuri populiste, discursuri extremiste, alte tipuri de atacuri politice şi huiduieli venite din public, garnisite, toate, cu onoruri militare şi varii forme de omagii, specifice unei zile de genul 1 decembrie sau 24 ianuarie.
Tabloul – un veritabil altar închinat kitsch-ului, o veritabilă miniaturizare a calibrului unui ceremonial, practic mototolirea unei file din istoria naţională.
Nereceptarea simbolului. Întrebare: câţi români rezonează azi, sincer, cu importanţa unor zile precum cea a independenţei, a micii uniri sau a marii uniri? Pentru câţi dintre cei din jurul nostru aceste date chiar contează, după deceniile comuniste de mistificare a istoriei şi după alţi 20 de ani de democraţie şi de crize, de exces şi de tentaţii, venite la pachet cu libertatea câştigată în 1989? Personal, cred că astfel de sentimente s-au diluat mult în societate. Estimarea mea poate fi etichetată şi ca subiectivă, şi ca superficială, dar cred că o cercetare sociologică amănunţită mi-ar confirma, în final, spusele. Ţin, de aceea, să cred în continuare că nu paradele publice, cu demnitari la pas sobru şi coroane de flori în avangardă, vor reînvia sentimentul naţional. Nu de aşa ceva este nevoie pentru a stimula aplecarea oamenilor spre cultură şi propria-le istorie. Din contră, mai puţin orientaţi spre formă, am câştiga timp şi luciditate pentru a ne concentra pe fondul problemei.
Valoarea şi probitatea morală. Poate că de aici ar trebui, de fapt, să începem. Pentru a atrage în jocul oficial al festivităţilor naţionale chiar şi un public interesat de şi empatic cu propria-i istorie este obligatorie captarea încrederii acestuia din urmă în reprezentanţii săi în statul român. Este evident că învestirea unor personaje politice caricaturale cu onoarea de a marca faptele unor înaintaşi de calibru, în numele a 22 de milioane de români, va relativiza momentul şi va denatura sensul acestuia.
La ce mă aştept: o lume politică imatură şi nereformată, cu oameni de stat controversaţi şi dezlegaţi de principii, va continua să accentueze tarele unei societăţi intrate deja într-o anumită stare de derivă. Tot ei, aceşti decidenţi ai actualităţii, se vor împotrivi cu siguranţă renunţării, o perioadă, la populistele ceremoniale pentru a se apleca în schimb asupra miezului problemei, continuând să ne convingă de faptul că forma trebuie să rămână starea optimă de agregare în societatea pe care o conduc.
