Este de-a dreptul neverosimil ce se întâmplă în unele sectoare ale sportului românesc sau ce diferenţe de proporţii pot exista între performanţele obţinute de fete şi băieţi la aceeaşi disciplină. Nu îmi poate ieşi din minte rezultatul şocant de 14-15 cu care a fost învinsă naţionala masculină de handbal a României de către formaţia omoloagă a Algeriei. Nu poţi să nu te întrebi cum se poate ca cei mai valoroşi handbalişti ai României să înscrie doar patru goluri într-o repriză, şi asta nu în poarta campioanei olimpice sau mondiale, ci a naţionalei unei ţări care a terminat pe locul 19 ediţia trecută a Mondialului.
Nici măcar laitmotivul că „nu avem spirit de învingători” nu stă în picioare în acest caz. Nu mai poate fi vorba de nici un fel de spirit în momentul în care o echipă încheie o confruntare cu un scor de pauză, chiar şi în campionatul naţional al juniorilor. Aici nu a mai fost vorba de lipsa banilor sau de condiţii „vitrege” de pregătire sau alte bla, bla-uri de acest gen. Pur şi simplu s-a simţit absenţa unei minţi lucide pe banca tehnică. Se întâmplă de multe ori ca jucătorii, chiar şi cei foarte buni, să intre într-o vrie, într-un cerc vicios al ratărilor, din care doar sfaturile pertinente ale unui antrenor dibace îi mai pot scoate.
Or la noi, la ultimul time-out cerut pentru România cu trei minute înainte de final, când Algeria conducea cu 14-13, indicaţia antrenorului Vasile Stângă, singurul care ar fi trebuit să aibă mintea limpede pentru a le oferi handbaliştilor noştri o soluţie, a fost „Hai să facem ceva!”. Chiar dacă, prin reducere la absurd, România s-ar califica în grupele principale, ruşinea şi umilinţa din meciul cu Algeria nu vor putea fi şterse. Cât despre Vasile Stângă, tot respectul pentru jucătorul care a fost, dar, ca tehnician, dacă la Energia, echipa din Tg. Jiu, nu a făcut faţă, cu atât mai mult nu are ce căuta la naţională.
