Săptămâna trecută trei persoane cunoscute din lumea de azi, dna Teodora Trandafir, deputat, dna Monica Iacob Ridzi, deputat, şi mitropolitul Clujului, Bartolomeu, ca scriitor Valeriu Anania, au luat drumul Vienei spre a se căuta de boli care aici nu ar fi fost bine tratate. Costul acestor tratamente, se ştie, depăşeşte posibilităţile cetăţeanului de rând. Prima reacţie la acest tip de ştiri – cu câtva timp în urmă şi dl preşedinte Traian Băsescu făcuse aceeaşi călătorie şi tot în scopuri sanitare – este „egalitate-i asta?”. Următoarele sunt mai nuanţate. Te întrebi dacă o persoană care are asemenea posibilităţi trebuie să se lase în seama sistemului sanitar din ţară, a aparaturii existente aici şi asta numai aşa, din patriotism.
Căci patriotismul încetează când e vorba de viaţa proprie. Până aici poţi să-i dai cu ţărişoara ta şi cu culmile pe care ai s-o aduci, dar, când te arde la inimă sau prin alte părţi, gata, fuga la Viena. Poate părea cinism din partea mea să vorbesc aşa de nişte oameni bolnavi, iar unul dintre ei, mitropolitul, şi foarte avansat în vârstă pe deasupra. Vreau să fiu bine înţeles, le doresc grabnică însănătoşire tuturor celor care se duc la Viena să se caute de diverse boli grave, dar le doresc tot grabnică însănătoşire şi tuturor celor care nu au nici bani şi nici relaţii să se ducă acolo şi rămân aici, pe la cozile nesfârşite de la uşile doctorilor, cu speranţele tot mai diminuate pe măsură ce trece timpul şi se acumulează hârtiile de adus şi mutat până să ţi se aplice tratamentul, eventual, salvator. Or, teamă mi-e că, dacă există mai multe şanse de vindecare pentru cei care se duc la Viena, şansele scad considerabil pentru cei ce rămân.
Într-un roman de Sadoveanu, un profesor de română găsea, fals fireşte, etimologia cuvântului român chiar în acest verb, a rămâne. Când se retrăgeau trupele de ocupaţie romane din Dacia, spunea personajul respectiv, soldaţii romani se întrebau unii pe alţii: „Ce faci, pleci sau rămâi?”, iar unii, desigur, răspundeau: „Rămân”. Şi ăştia, pretindea personajul nostru, ar fi dat numele poporului. Unul de rămaşi. Astăzi, povestea lui Sadoveanu se potriveşte pentru mult mai mulţi decât cei care se duc la Viena la spital faţă cu cei care nu se duc nicăieri decât la spitalul românesc ce-o mai fi rămas prin preajma localităţii lor de reşedinţă. Astăzi e o continuă plecare, iar exodul nu se mai termină. La vechea întrebare, răspunsul „plec” se dă mai des de către tinerii care absolvă strălucit vreo facultate sau chiar vreun liceu, decât „rămân”… Ce să mai spui despre politicienii de vârf care‑şi trimit copiii la studii în străinătate, ca să-i ferească de un sistem de învăţământ defectuos, cel din ţară? E mai simplu decât să se zbată să-l perfecţioneze pe cel de aici, cum e mai simplu, dacă-ţi poţi permite, să te duci la spital la Viena decât să perfecţionezi în aşa hal (sic) sistemul sanitar din România, încât să-l poţi suporta şi tu însuţi, demnitar care decide lucrurile în această ţară. Aşa făceau şi boierii şi în general oamenii bogaţi dinainte de 1944, adică de marea „eliberare”, numai că aceia îşi dobândiseră averile înainte de a accesa la demnităţile publice.
Exodul trupelor romane din Dacia s-a terminat la un moment dat, cel din România de azi nu se mai termină, iar dacă lucrurile vor continua în acest ritm, el se va şi accelera şi eterniza. Pe de altă parte, chiar crearea unei semifederaţii europene invită la aşa ceva, azi lumea nu mai e stabilă, fixă, populaţiile se mişcă de colo-colo, aproape ca-n vremea năvălirilor barbare, deseori cu aceleaşi efecte de reducere a civilizaţiei-ţintă la cele, mai elementare, care le ţintesc. Mai există şi exodul creierelor, atrase, în mod justificat de altfel, de ţările cu un sistem de învăţământ şi cu posibilităţi de dezvoltare intelectuală puternice. Soluţia reţinerii capacităţilor intelectuale de excepţie nu e aceea a lui Ceauşescu, de a-i pune să-şi plătească studiile făcute în ţară când pleacă, ci crearea, aici, a condiţiilor de studiu şi de cercetare pe care le caută mulţi dintre aceştia dincolo. Această migraţie este benefică pentru ţările-ţintă. Iar din punctul de vedere al celor care rămân sunt nişte pierderi ireparabile. Că se mai întoarce unul ca să fie ministru al Educaţiei naţionale nu înseamnă mare lucru, mai ales când te uiţi la contribuţia lui şi cum simt pe propria piele profesorii din învăţământul preuniversitar această contribuţie.
România pare condamnată la o tot mai accentuată decădere intelectuală, tocmai pentru că aceia care o guvernează nu au, ei înşişi, decât în foarte rare cazuri capacitatea de a înţelege valorile de această natură şi rolul lor, în cele din urmă, în crearea celor materiale, după care aleargă cu toţii. Iresponsabilitatea sau cinismul clasei politice sus-puse constă tocmai în faptul că nu face nimic pentru viitorul acestei ţări, în afară de datorii externe şi interne, ba dimpotrivă, distruge prin măsuri aberante atât sistemul sanitar, cât şi învăţământul, cei doi piloni ai supravieţuirii fizice şi intelectuale a unei naţiuni. „Că dacă eu pot da fuga la Viena să mă tratez şi copiii mei pot studia la Oxford sau Harvard, de ce dracu să-mi bat capul cu ăştialalţii, care, oricum, rămân”, parcă-i şi aud spunând pe domnii de la putere. Cât despre cei care rămân, ăştia sunt nişte victime colaterale.
