Epoca pălărierilor, blănarilor sau a cearsonicarilor a apus demult, iar ultimii meşteşugari adevăraţi sunt din ce în ce mai greu de găsit. Dacă pe vremuri, micile lor ateliere împânzeau străzile Bucureştiului, acum ele au devenit o specie pe cale de extincţie.
În prezent, femeile preferă să îşi cumpere pălării şi accesorii de la târgurile de hand-made, organizate din ce în ce mai des în capitală. Reporterii românialiberă.ro au vorbit cu ultimul pălărier din Bucureşti, dar şi cu unul dintre tinerii designeri pentru a afla istoria şi evoluţia meseriei de pălărier.
Ultimul pălărier
Cum intri pe strada Sepcari, pe partea stângă dai peste un magazin care pare oricând gata să se dărâme, dar pe care tronează cu mândrie o siglă mare:„PALARII-SEPCI, pentru bărbaţi, femei şi copii”. Micul atelier întunecos şi rece este locul în care îşi practică meseria de mai bine de 40 de ani, ultimul pălărier din Bucureşti- Nicolae Zdîrcă.
Uşa magazinului se deschide cu un timid sunet de clopoţel şi cu multă emoţie venind de afară. Dar înauntru totul este altfel, o atmosferă desprinsă din altă lume în care nea Zdircă, de după tejghea îşi aşteptă clienţii cu mândrie şi răbdare, aruncând din când în când câte o privire la raftul plin de pălării din spatele lui.
Imbrăcat ca un meşteşugar veritabil cu salopetă şi bască albastră, propietarul atelierului se uita curios la noul client apărut în magazin, îşi pune autoritar mâinile în şold şi salută cu violenţă. Încă de la intrare fiecare persoană este anunţată că noul univers descoperit este proprietatea lui, a pălărierului. Chiar si rafturile din incapere, pline de pălării de diferite mărimi şi culori, aşezate ordonat care asteaptă cuminti să fie purtate par să îţi spună acelaşi lucru: păşeşte cu grija,tocmai ai intrat într-un univers sacru!
Nea Zdîrcă a început să înveţe această meserie de mai mult de 14 ani şi de atunci nu a mai renunţat la ea. A stat patru ani în ucenicie la un meşter din Bucureşti „fără nici o leafă”, după care şi-a deschis propriul atelier.
Dar povestea meştesugarului nu este atât de simplă. Omul a văzut cu ochii săi o parte din istoria României şi a simţit regimul dur al comuniştilor. „Am rămas în Bucureşti cât au fost nemţii, ruşii, toate cutremurele, toate bombardamentele, toate le-am petrecut în Bucureşti. Şi după aceea am făcut trei ani de zile armată şi când m-am întors, comuniştii au luat tot, au luat prăvăliile, au luat tot şi n-am mai găsit de lucru.”, povesteşte el.
A fost nevoit să lucreze la o cooperativă şi apoi a primit un mic loc în zona actualului magazin Unirii. ” M-au băgat pe mine acolo că nu aveau pe cine să bage că toţi s-au facut mari şmecheri pe la sectoare, pe la partid, pe la astea”.
Perioada comunistă a foarte grea chiar şi pentru un meşteşugar priceput ca nea Zdîrcă, care reuşea să trăiască datorită unor comenzi modeste primite de la cinematografe şi teatre. Dar treptat lucrurile s-au schimbat, iar pălăriile au devenit un must-have din garderoba fiecărei persoane respectabile.
O meserie fără viitor
Nicolae Zdîrcă este de părere că meseria de pălărier nu mai are un viitor pentru că tinerii nu mai sunt interesaţi de acest job care este mult prea greu. „Tineretul de acum nu vrea să înveţe meserie, ei vor altceva, nu vor să se murdărească pe mâini, mai bine se plimbă, se uită în calculatoare, cu internetul. Mi-au trimis mai demult de la fostă şcoală de meserii două fete care habar n-aveau de nimic. Aveau vreo 18- 19 ani. Cand au venit s-au aşezat la masă, la maşină de cusut şi au scos din geantă sticla de cafea şi ţigările. Eu m-am dus şi m-am apucat de lucru la maşină mea de cusut. Ele, când m-au văzut, s-au uitat la mine şi ziceau că n-au văzut în viaţă lor aşa ceva. A două zi nici nu au mai venit.”
Pălărierul spune că a încercat să vorbească cu profesoara de la şcoala de atunci şi i-a oferit atelierul pentru practica studenţilor. „Să vadă cum trebuie să te porţi cu clienţii, cum se ia o comandă. Dar ea a zis că nu, domnule, că noi trebuie să respectăm tematica noastră. Dar adevărata meserie aşa se invaţă, la locul de muncă.”, povesteşte cu indignare nea Zdîrcă.
Pălăria perfectă
„Un meseriaş bun poate să facă zilnic până la 10 pălării, dar el pregăteşte astăzi 30, trece prin toate operaţiile necesare, a doua zi iar de la capat şi în trei zile are 30 de pălării”, spune pălărierul.
Mai multe operaţii sunt necesare pentru a crea o pălărie perfectă: „mai intâi se trece printr-un calapod, o laşi să se usuce, care dureaza destul de mult, timp în care tragi altă pălărie pe alt calapod, iar o uzi, dupa aceea o pui pe alt calapod ii dai formă şi o dai la cusut”.
Pentru că a rămas singurul pălărier, nea Zdîrcă nu duce lipsă de clienţi. „Fac pălării pentru teatru, pentru operă, pentru circ, pentru tot, pentru că nu mai are cine să le facă. Le vând şi clienţilor care vin aici şi dă comandă. ” Preţul unei pălării variază în funcţie de modelul ales, dar şi de cumpărător. „400- 500 depinde de cum iau şi eu materiale, cum e şi clientul”, spune el.
O altă sursă de venit pentru pălărier sunt şi târgurile din diferite localităţi precum Ploieşti, Băicoi sau Vălenii de Munte. „Duminică dimineaţa bag marfa în maşină şi mă duc, le fac pălarii din alea cum se poarta la munte „, spune nea Zdîrcă în timp ce se îndreaptă în spatele atelierului de unde aduce o pălărie mai joasă, verde închis pe care o probeaza în faţa mea cu multă mândrie.
Atelierul de pe Şepcari este deschis de luni până vineri, de dis de dimineaţă şi până la înserat. „Tot timpul ţin deschis, numai sâmbătă nu, sâmbătă mă recreez şi eu, iar duminică mă duc la târg. Mă găseşte cine vrea şi cine are nevoie”.
Cine continuă meseria de pălărier?
În atelierul mic şi întunecat al unui pălărier a intrat acum câţiva ani şi Cosmina Nicolescu. O adolescentă care purta cu dezinvoltură o pălărie mov elegantă, ornată cu multe broşe strălucitoare. „Pălăria era şi este în continuare una din formele mele de exprimare”, mărturiseşte Cosmina. Era atunci încă în liceu, dar o pasiona arta şi moda şi de aceea a încercat „să fure meseria” de la pălărier. „L-am abordat cu stângăcie şi elan şi mi-a răspuns morocănos şi la obiect preţ de câteva întâlniri”, povesteşte Cosmina despre ucenicia ei.
A învăţat repede tehnica şi apoi acasă a început să creeze propriile modele de pălării pe care le-a vândut prietenelor şi colegelor. „Ceea ce am păstrat valoros din această întâlnire a fost dorinţa acestui pălărier de a lucra pentru oameni eleganţi. Avea o mâhnire fără leac în faţa lumii neglijente şi visa o lume locuită de bărbaţi eleganţi, cu batistă la rever ce salută firesc, ridicând pălăria uşor”, spune Cosmina.
Lumea aceasta Cosmina a numit-o Fandacsia. Din păcate, în anii de facultate, lumea Fantacsia a rămas închisă într-un sertar. Din când în când Cosmina mai confecţiona accesorii, dar doar pentru ea. După ce a terminat facultatea de Regie de film, s-a dedicat din nou pasiunii pentru pălării. A început să participe la târgurile de handmade My Grandma’s backyard şi aşa a ieşit din anonimat.
„Cred că istoria costumului a fost văduvită de întreruperea purtării pălăriilor şi că trebuie vindecată de acesta traumă, iar Fandacsia poate contribui la reluarea unei tradiţii”, spune Cosmina.
Pălărier, producător tv şi mamă
Când nu jonglează cu foarfeci prin fetru, Cosmina este regizor şi producător tv. A fost producătorul unei emisiuni de televiziune, reality-show-ul de business Arena Leilor, difuzat pe TVR2. Ce legătură au pălăriile cu afacerile? Poate un atelier de pălării să devină o afacere profitabilă?
„Până acum jobul meu a avut întâietate în faţa Fandacsiei, care a „beneficiat” de frânturi din timpul meu. Nu regret, dar mă gândesc că acest proiect merită mai multă energie, timp şi atenţie. Din experienţa mea de realizator al unei emisiuni despre antreprenoriat am învăţat că nu poţi să construieşti o afacere decât dedicându-i-te în exclusivitate – ceea ce cred că voi face şi eu cu Fandacsia, la timpul cuvenit”, mărturiseşte Cosmina.
Ea crede că s-ar putea întreţine din această pasiune şi mărturiseşte că i-ar plăcea să deschidă un magazin de pălării în viitor. Deocamdată, creaţiile Cosminei pot fi admirate pe site-ul: www.fantacsia.ro, de unde clientele îşi pot cumpăra pălării personalizate.
Acum câteva luni a devenit mamă, iar acum îşi dedică timpul copilului şi familiei. Din când în când însă mai intră în „atelierul” improvizat într-o cameră ca să se joace cu foarfeca şi materialele.
Atelierul ei arată ca o sală de operaţii. Mai multe surse de lumină, mult spaţiu gol şi o masă în centru. Există apoi o serie întreagă de instrumente care ies din cutii: fetru ferm, catifeaua leneşă, penele multicolore de la fulgi de raţă până la pene de marabu, panglici transparente sau de satin rece şi o întreagă colecţie de nasturi.
„Fiecare foarfecă are rolul ei, fiecare tăie altfel, degetarul e vechi, de argint şi- culmea snobismului – mi-am cumpărat ace de la Paris, dar când vezi merceriile adevărate e greu să îţi păstrezi cumpătul!”, mărturiseşte tânăra designer.
Cosmina este unul dintre tinerii designeri care au apărut în utima perioadă în România. „Este îmbucurător faptul că sunt tot mai mulţi oameni creativi care găsesc de cuvinţă să ‘joace pe scene improvizate’ în faţa unei audienţe foarte mici. Din păcate, nu cred că apariţia lor are puterea unui fenomen căci mediul în care trebuie să supravieţuiască este ostil. Revistele de modă, care sunt în principal broşuri comerciale, nu prezintă în mod constant nume noi, ci pe aceeaşi creatori consacraţi”, spune Cosmina.
Pălăria versus baticul proletar sau istoria pălăriilor în România
Pălăria a fost simbolul social al burgheziei şi aristocraţiei, al bunăstării şi răsfăţului, al eleganţei şi imaginii în public. Pălăriile bărbăteşti erau un prilej de exprimare al curtoaziei prin gestul salutului, descoperirea capului şi înclinarea corpului, gest de politeţe practicat în faţa cunoscuţiilor, amicilor, doamnelor sau autorităţilor.
În România, în perioada comunistă, pălăriile au fost pur şi simplu reprimate şi înlocuite de baticul proletar sau de şapca pe care unii şi-o amintesc ieşind periscopic pe deasupra lanului de porumb ca semn al dependenţei noastre faţă de moda sovietică.
„Când erau comuniştii în ţară, era greu, că ei ziceau că toţi care purtau pălării erau contra lor, contra regimului, erau ghiaburi. A fost o perioadă foarte grea câţiva ani, nu câştigăm aproape deloc, dar eu m-am ţinut de meseria mea, lucram cum puteam, lucram cu teatre, cu cinematografe. După un timp au început şi ei, conducerea asta de partid, au început să se ducă pe afară şi au văzut că pălăria nu este un obiect care să te degradeze şi au început să poarte şi ei pălării. Şi mă chemau la ei, la miniştri să le fac pălării şi apoi încet-încet, a început să se poarte pălăriile”, povesteşte nea Zbîrcă.
Pălăriile care se găsesc astăzi în magazine sunt realizate în câteva secunde de o presă cu aburi. O capodoperă Belle-Epoque supradimensionată sau o chiar o canotieră simplă, un joben, un melon sau o pălărie homburg sunt piese aproape imposibil de reprodus acum.
„Cu siguranţă acum este mult mai uşor să realizezi o pălărie. Nu vreau să abordez cu un aer ofuscat progresul tehnologic aplicat în acest domeniu, ci doar să subliniez diferenţa de timp dedicat unui lucru”, spune Cosmina.
