Înfiinţat în urma a zeci de scandaluri şi proteste, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti trece din nou printr-o perioadă dificilă. Anunţate de mulţi ani, lucrările de reabilitare a clădirii Teatrului Naţional vor începe în sfârşit. CNDB, situat la etajele 3-4 din clădire, va trebui să se mute. Unde, nu se ştie încă. Şi sunt multe voci care susţin că mutarea Centrului este sinonimă cu desfiinţarea sa.
Coregraful Mihai Mihalcea a fost director al CNDB încă de la înfiinţarea acestuia, în 2005. Mandatul său s-a încheiat la finele lui 2010, iar Mihalcea – rămas în continuare în funcţie până la organizarea unui nou concurs - s-a decis că nu va mai candida pentru un alt mandat. Am discutat cu Mihalcea despre realizările şi nereuşitele celor cinci ani şi despre situaţia actuală a instituţiei.
Ai decis că nu vrei să mai candidezi pentru un nou mandat de director la CNDB. De ce ?
Mihai Mihalcea: Există un complex de factori care m-au făcut să decid asta. Pe de o parte, am acumulat un soi de oboseală care mă face să cred că n-aş mai avea mintea clară, suficientă răbdare şi acurateţe în reflecţiile pe baza cărora îmi întemeiez deciziile. Să iei o instituţie de la zero, în România, înseamnă să câştigi o mică bătălie pentru fiecare şurub necesar. Aproape fiecare persoană cu care interacţionezi pentru rezolvarea unei probleme îţi spune la început, mai direct sau mai voalat, „nu se poate”. Chiar dacă ulterior se demonstrează că totul se putea face fără efort. Lipseşte bunăvoinţa şi eşti suspectat de tot felul de intenţii la care nici măcar nu te-ai gândit. Astfel, investeşti de două ori mai multă energie pentru a te apăra de tâmpiţi, răuvoitori şi ignoranţi decât pentru ceea ce trebuie să faci cu adevărat. Într-un fel, este extenuant. Pe de altă parte, n-am vrut niciodată puterea şi n-o vreau nici de-acum încolo. Şi nici nu vreau să mă instalez într-un post care cu timpul poate să devină confortabil. Nu vreau să reproduc un comportament larg răspândit. Totodată simt nevoia să mă întorc la proiectele mele artistice, ca „freelancer”. În momentul în care am acceptat să joc rolul directorului CNDB aveam multe proiecte personale şi eram prezent în multe festivaluri şi rezidenţe internaţionale. Toate au rămas în umbră, deoarece mi-am dorit să investesc în contextul care trebuie creat pentru a avea, şi în ţară, unde şi cum să ne manifestăm. Acum e timpul să mă întorc la ale mele, iar la CNDB să vină cineva cu altă energie şi viziune. Cineva care poate să dea un nou impuls şi să împingă lucrurile mai departe. Mi se pare mai sănătos aşa pentru dinamica unui fenomen şi a unei instituţii.
Ce crezi că ţi-a ieşit şi ce nu ai reuşit în acest timp cât ai fost la conducerea CNDB?
M.M.: Mi-au ieşit foarte multe şi la fel de multe nu mi-au ieşit, dar sunt conştient că nu puteam rezolva în cinci ani toate problemele unui domeniu pentru care nu s-a făcut mai nimic. Această instituţie are marele dezavantaj de a fi singura care are ca obiect susţinerea şi dezvoltarea unui domeniu. Este nefiresc să ai un Centru Naţional într-o ţară în care nu există măcar 20 – 30 de companii de dans contemporan, alte centre regionale sau teatre de dans şi structuri care să preia, fiecare, o parte din multele lucruri care trebuie făcute. De aceea, toate aşteptările constituie o presiune enormă asupra unicei instituţii, iar misiunea sa este forţată să acopere ceea ce în alte părţi fac mult mai multe entităţi, fiecare pe palierul său. La noi, CNDB trebuie să se ocupe de producţie, prezentare şi distribuţie de spectacol, ateliere şi cursuri, cercetare, să sensibilizeze şi să crească o audienţă, să ofere sprijin logistic şi financiar profesioniştilor domeniului, să expună dansul „made in RO” în contextul internaţional, să găsească mecanismele pentru a susţine şi dezvolta critica de dans, să producă schimbări legislative şi la nivelul statutului artistului coregraf sau interpret, să finanţeze proiecte coregrafice la nivel naţional şi multe altele.
Dan Perjovschi mi-a spus că ar trebui să fiu fericit deoarece CNDB-ul a făcut în aceşti cinci ani cât alţii n-au făcut în 20. Nu ştiu dacă este chiar aşa. Ştiu însă că astăzi se regăsesc în ceea ce am făcut şi sprijină această instituţie mult mai mulţi oameni decât mă aşteptam, nu doar profesioniştii domeniului şi cei direct vizaţ. Asta înseamnă foarte mult pentru mine. Mai ştiu că am schimbat măcar parţial părerea conform căreia dansul este un divertisment agreabil, uneori frivol, un accesoriu de care te poţi lipsi la o adică. Am extins accepţiunea dată termenului „dans”, am expus practici artistice noi, abordări şi discursuri alternative şi, mai ales, am demonstrat că există şi alte mize decât organizarea în timp şi spaţiu a unor mişcări armonioase care să gâdile plăcut simţurile unui public dornic de frumos. CNDB a fost o platformă pentru artă contemporană, având în centrul atenţiei cultura coregrafică contemporană.
Care este situaţia actuală a CNDB? Este plecarea din spaţiul de la TNB sinonimă cu desfiinţarea CNDB?
M.M.: Nu, CNDB nu stă sub ameninţarea desfiinţării, ci are doar problema găsirii unui sediu adecvat. Sunt convins însă că se va rezolva. Trebuie găsită o soluţie pentru situaţia de criză în care ne aflăm, dar este obligatoriu totodată să existe o soluţionare pe termen lung, adică să fie demarat un proiect de construire a unui sediu propriu. Este singura instituţie de acest tip la nivel naţional. Imaginaţi-vă că în România ar exista un singur teatru, iar acela n-ar avea un sediu propriu şi adecvat…
S-a mai vorbit în toţi aceşti ani de când a fost anunţată reabilitarea Teatrului Naţional de acea sală promisă, care urma să fie construită special pentru CNDB?
M.M.: În absenţa unei reale voinţe politice acel proiect a fost uitat. Se invocă mereu lipsa fondurilor, dar este o minciună, căci pentru alte lucruri se găsesc întotdeauna bani. Este momentul ca autorităţile să-şi asume susţinerea acestui domeniu, să conceapă şi să urmărească o strategie de dezvoltare pe termen lung. Noi le-am făcut treaba de prea multe ori, vreme de 15 ani din resurse proprii, şi am adus chiar un plus la imaginea României prin toate prezenţele noastre în festivalurile internaţionale de notorietate la care am participat. Cum am mai spus, în timp ce New York Times pune Bucureştiul în centrul atenţiei pe harta dansului contemporan din Europa Centrală şi de Est, „acasă” putem fi încă măturaţi de o decizie administrativă sau politică arbitrară.
Încă de la înfiinţare CNDB a fost şi rămâne un simbol al „luptei cu sistemul”, al luptei cu cultura oficială, singura acceptată. De ce crezi că după 21 de ani este încă nevoie de luptă pentru a face alte lucruri decât cele recunoscute de toată lumea ca „artă”?
M.M.: Pentru că sistemul nostru nu s-a schimbat fundamental. Gândirea şi practicile noastre au fost doar cosmetizate şi am fost forţaţi să adoptăm comportamente pe care nu le-am înţeles şi asumat. Cred că majoritatea celor care constituie astăzi societatea românească trăieşte pe baza reflexelor dobândite în alte timpuri.
În cei cinci ani, spaţiul CNDB a fost (şi sper că va rămâne) un centru de artă contemporană, nu numai de dans. Ce v-a făcut să vă deschideţi spre alte zone?
M.M.: Faptul de a fi fost noi înşine puşi în situaţia de a nu fi avut nici un fel de sprijin şi nici un spaţiu atâţia ani înainte de înfiinţarea CNDB ne-a făcut să îmbrăţişăm o serie de alte forme de manifestare ale culturii contemporane care nu aveau sprijin. Din păcate, există foarte multe iniţiative şi proiecte extraordinare total ignorate. Era firesc să intrăm în dialog cu acestea şi să le sprijinim. Nu trebuie decât să oferi un cadru şi să fii deschis. Lucrurile se întâmplă apoi deoarece oamenii au idei şi populează spaţiul cu tot felul de proiecte necesare. În plus, am considerat că dansul nu este o insulă izolată. Dialogul, intersecţiile şi contaminările sunt parte din ceea ce suntem şi facem. Altfel ne sufocăm uitându-ne la propriul buric.
Vi s-a reproşat deseori că nu faceţi lucruri mai uşurele, „de public”. Crezi că rolul statului e să finanţeze arta comercială?
M.M.: În primul rând, rolul statului este să facă o cercetare şi o analiză atentă a ceea ce există, a ceea ce se manifestă şi să fie conştient de ceea ce lipseşte. Dacă făcea asta, nu era nevoie ca mai mult de 15 ani să ne manifestăm zgomotos, căci nimeni nu ne bagă în seamă în România. Apoi statul trebuie să administreze chibzuit ceea ce are, în funcţie de priorităţile şi strategiile pe care şi le-a stabilit, dar cu grija de a nu folosi banii publici numai acolo unde şanţul e deja creat, inerţial, fără o evaluare care să se facă periodic şi fără o adaptare la schimbările produse în timp. În peisaj s-au produs însă o grămadă de schimbări pe care se pare că autorităţile nu le notifică. Operează cu aceleaşi judecăţi de valoare şi expertize depăşite. Uneori s-a dovedit că un ONG are o activitate mai relevantă pentru un anumit domeniu şi acoperă o zonă de activităţi pe care nici o instituţie publică nu o acoperă. Sau că are o activitate mult mai relevantă pentru societatea contemporană. De ce atunci banii merg numai la anumite instituţii, indiferent de activitatea pe care o au? Din nou este vorba de reflexe. La noi banii publici se duc preponderent către aceiaşi mari consumatori de fonduri care livrează însă marelui public clişee pe bandă rulantă, conserve culturale, şi care alimentează idei stătute. În schimb, o grămadă de proiecte briliante mor în fiecare zi, deoarece vin din partea unor organisme pe care acest mamut nesimţit nu vrea să le recunoască sau le tratează drept viruşi.
„Mihalcea rămâne un nume pe cartea de identitate”
Pentru că numele său a fost în această perioadă asociat cu posturi administrative, Mihai Mihalcea a decis ca începând din acest an să apeleze la un pseudonim artistic: Farid Fairuz. Acesta ştie ce se va întâmpla cu Mihalcea după ce îşi va fi încheiat „cariera” de director: „Mihalcea dispare de tot din peisaj. Rămâne cel mult un nume pe cartea de identitate. Farid are însă o grămadă de proiecte. Va trebui să stabilească ce priorităţi are şi să aleagă între ofertele deja existente. Cea mai ofertantă este acea de a prelua direcţia Wuppertal Tanztheater condus până nu demult de Pina Bausch. Farid rulez!” (Farid Fairuz)
