Confundarea dorinţelor cu realitatea (wishful thinking, cum zic americanii) a devenit – mai ales acum, pe timp de criză – o îndeletnicire periculoasă. Efectele perverse, sociale sau politice, dar şi culturale, ale politicilor promovate de guvernele europene riscă să aducă Europa pe marginea prăpastiei. Situaţia democraţiei şi libertăţii presei din Ungaria, ţară care a preluat de la 1 ianuarie preşedinţia rotativă a Uniunii Europene, nu este decât vârful unui iceberg. Aşa că noul an începe nu doar sub auspiciile depresiunii economice şi ale crizei sociale, dar şi ale reversului democraţiei. Căci abordarea crizei economice doar dintr-o perspectivă economicistă, pe care Angela Merkel a impus-o întregii Europe la mijlocul anului trecut, nu avea cum să nu alimenteze temerile şi frustrările unor societăţi aflate încă sub influenţa visului neoliberal. Lipsită de apărare în faţa crizei şi pusă în defensivă socială şi economică, societatea europeană nu pare să poată acţiona în faţa înfloririi populismului şi extremismului. Ca şi în cazul Marii Crize din anii ’30-’40 ai secolului trecut, şi astăzi atitudinea antisocială a multor guverne care adoptă politici economice „sănătoase” pune democraţia în defensivă. Şi dacă acum 80 de ani nu a lipsit mult ca democraţia şi parlamentarismul să fie înlăturate, ce asigurări avem astăzi că istoria, păstrând proporţiile, nu s-ar putea repeta?
Confuzia rolurilor, provocată de boom-ul economic, a făcut ca politica să se îndepărteze de la scopul său social. Dacă pentru antici funcţia polisului, pe care unii îl privesc ca pe un stat în devenire, era una preponderent socială, pentru o bună parte din comentatorii şi politicienii de astăzi, indiferent de viziunea lor filosofică sau ideologică, rolul statului este mai degrabă unul economic. Iar economia, devenită astfel un scop în sine, schimbă priorităţile guvernelor. Abordarea diferenţiată a consecinţelor economice, sociale sau politice ale crizei duce însă spre acţiuni guvernamentale cu consecinţe imprevizibile. Creşterea inegalităţii şi insecuritatea socială generează frustrări care scot din adormire demonii trecutului. În încercarea aproape disperată de a „asigura pieţele” politicienii au deschis cutia Pandorei. Rasismul de toate felurile, de la antiislamism la antisemitism sau atitudini antiroma, se exprimă liber şi este acceptat de o bună parte a opiniei publice. Pervertirea nedemocratică a unor instrumente democratice precum referendumul de iniţiativă populară din Elveţia este doar unul din semnele derivei populiste facilitate de criză. Iar cazul Thilo Sarrazin, unul dintre membrii conducerii Bundesbank până la demisa sa, în septembrie 2010, şi social democrat totodată, dovedeşte că barierele ideologice tradiţionale nu par să mai funcţioneze.
Chiar dacă soluţiile economice sunt importante, criza ar fi trebuit tratată ca un tot, iar economia, privită ca una dintre părţile sistemului social global. Contrar stereotipurilor induse de contraofensiva mediatică a mediului financiar criza actuală, ca şi cea din anii ’30-’40, nu este consecinţa politicilor sociale, ci a lipsei de reglementare a operaţiilor speculative devenite panaceu al tuturor problemelor economice şi sociale. Iar actuala ofensivă împotriva statului social nu doar că nu limitează efectele crizei, ci le amplifică la nivel politic, creând condiţiile derivei politice extremiste, aşa cum dovedeşte situaţia precară a democraţiei din Ungaria. Or, tocmai această tendinţă împotriva „statului social” a devenit şi în România anilor 2010-2011 obiectivul pe care, în lipsa unei viziuni comprehensive, şi l-a stabilit o guvernare fragilă şi nepopulară. Transformarea guvernării în instrument al agenţilor economici este un rezultat al confuziei rolurilor. Aşa că, în loc să se transforme într-un arbitru care să acţioneze neutru, Guvernul, deşi reprezintă teoretic întreaga societate, devine un simplu figurant.
