Ora 20.30. Semnătura originală, cu cerneală neagră, a premierului Emil Boc zace-n zăpadă, zgribulită pe un petec de hârtie, zvârlită de la balcon de un Vadim Tudor vizibil rănit sufleteşte, fix în ograda câinelui PRM. Peste scrisul stiloului lui Boc se aştern fulgi reci de nea, însă gerul de-afară nu-i lasă să se contopească cu semnătura, într-o pată.
Un poliţist culege de pe jos, salvând pentru posteritatea imediată, trei din cele patru fragmente (n.r. cel de-al patrulea fragment din răvaş nu poate fi recuperat, fiind prea aproape de căţel) din scrisoarea de felicitare în care prim-ministrul României, într-o zi de duminică de la sfârşitul toamnei lui 2010, profitând de „plăcuta ocazie” îşi declara pe hârtie texturată galben pai, „preţuirea” personală simţită pentru tribun, cu ocazia zilei sale de naştere (28.11.1949).
Ruperea relaţiei cu premierul României survine ca reacţie la evacuarea forţată din vila somptuoasă pe care autorităţile, sub alt premier, Călin Popescu Tăriceanu, i-o pusese la dispoziţie pe când Corneliu Vadim Tudor era cu trei ani mai în putere. Toată scena s-a petrecut, la cerere, în faţa camerelor de luat vederi. Unul dintre aghiotanţii lui Vadim a ieşit din vilă şi a întins mâna peste gard, adresându-se gloatei de jurnalişti care tremurau în faţa sediului PRM, înghesuiţi unii în alţii ca pinguinii: „Vrem şi noi un microfon de la Realitatea sau de la Antenă să i-l dau domnului Vadim, că este foarte afectat şi nu mai are forţa să strige”.
După ce Realitatea TV i-a transmis tribunului microfonul, omul de casă al lui Vadim a mai cerut unul: „Mai aduceţi şi de la Antenă unul”. Vadim aşteaptă răbdător în balcon, îmbrăcat într-un cojocel negru, cu manşete din blăniţă neagră şi guler din blană gri ţinând un Tricolorul în mâinile ce-i tremură de frig sau de emoţie. Când cele două televiziuni îl dau „live”, Vadim Tudor lansează un tir de invective la adresa autorităţilor statului şi o rupe-n în văzul tuturor cu Emil Boc.
În timp ce preşedintele României Mari vorbeşte României din faţa televizoarelor, pe uşa de sub balcon doi dintre slujbaşii lui Vadim, scot din sediu ca pe nişte valize, două unităţi de calculator, prevăzute cu mânere în partea de sus. Cele două unităţi de PC sunt puse pe banchetele din piele crem a unui Mercedes GL450 automatic cu număr de înmatriculare B 10 PRM, care are lipit sub parbriz un permis de liberă trecere expirat: „Acces Senat 2008”.
Cu un ton alarmist, Vadim Tudor o acuză pe executoarea judecătorească că l-a lovit pe revoluţionarul Bebe Ivanovici cu poarta în operaţia de la coloană şi că în aceste momente, după o uriaşă întârziere, a venit salvarea să îl ia. Bebe Ivanovici (care tot timpul a stat cuminţel lângă tribun), iese pe uşă cu o grimasă de om chinuit şi şontâc şontâc se deplasează spre… un Megane verde, pe a cărui banchetă din spate e un joc de table.
Tribunul îşi termină discursul, iar Codrin Ştefănescu, fiindcă nu poate nicicum să iasă afară din curte (fiindcă ar risca să nu mai fie lăsat de către poliţişti să intre înapoi) primeşte de peste gard un pachet de ţigări slim. La fel- apă plată, ţigări, medicamente, tutun- primesc şi ceilalţi membri de partid. În faţa gardului, zece membri PRM, lideri din teritoriu (Vaslui, Olt, Hunedoara, Maramureş) fac planuri cum să-i saboteze pe poliţiştii care păzesc intrarea în vila de protocol: „Să găsim o breşă când nu-s ăştia (n.r. poliţiştii) atenţi şi să intrăm înăuntru”.
„Nu poţi. Poarta e încuiată”. Planul le-a fost dejucat de soartă, aşa că-şi mută gândurile înspre executoarea judecătorească: „Când dă să iasă sărim pe ea”. „Eu cred că asta şi aşteaptă”. Liderul de la Vaslui dă un interviu prin telefon unui jurnalist prieten: „Suntem fiinţe raţionale, deşi pe executoarea judecătorească nu o văd bine când va ieşi din sediul partidului şi va trece prin mulţimea furioasă” (n.r. „mulţimea furioasă” din faţa intrării era la acea oră formată din opt oameni, număr de câteva ori mai mic decât al poliţiştilor prezenţi la faţa locului).
După o jumătate de oră de tremurat pe trotuarul din faţa clădirii PRM, jumătate din militanţi dau bir cu fugiţii: „Nu poţi să stai la infinit în condiţiile astea. În Bucureşti sunt şase sectoare. Unde sunt liderii de la Sectoare? E culmea ironiei. Vin cei mai de departe, iar ăştia de la Bucureşti sunt prea ocupaţi cu uitatul la televizor, fu…-i”. „Gata. Îl sun pe Codrin să îl informăm oficial…(ţârâie telefonul). Alo, Codrin, noi suntem aici, însă maşinile poliţiei ne încolţesc şi nu putem face nimic. Noi mergem”. După care îşi strâng mâinile unii altora şi -şi iau rămas bun: „Un an bun şi ţineţi-vă tari”.
Cei mai patrioţi dintre ei, vreo şase la număr, se întorc înapoi şi încep să bată în geamurile maşinilor televiziunilor, cerându-le reporterilor: „Vrem să dăm intrerviu. Ne luaţi?”. Antena 1 îi refuză, Realitatea TV la fel, însă după insistenţe, reporteriţa ultimului post îi trece prin faţa camerei pe cei mai bărbaţi dintre PRM-iştii din provincie, care se încurajează unii pe alţii, pentru a face faţă cu brio momentului: „Fă mă cum îţi spun eu”. „Ce mă, să mă vadă la TV să mă pună şef mare? Dar ce să zic?”.”Mă aflu aici ca să protestez împotriva acestui abuz…. Mai spui că este o înscenare şi că proprietarul a murit la Los Angeles în anul 2008 şi că ne-am strâns din solidaritate pentru liderul partidului nostru”. Din sediu ies doi bărbaţi ce ţin în mână multe sacoşe cu sigla PRM, care-mi şoptesc: „Avem prieteni din SRI care ne-au informat. Starea de spirit e proastă în ţară. Va degenera”.
