Creiere atât de bune” pline cu „idei atât de proaste”. Aşa a descris bătrânul Daniel Patrick Moynihan – fost senator american şi probabil cea mai ascuţită minte din politica americană de după al doilea război mondial – India, ţara în care a fost ambasador în anii ’70. Această descriere elegantă a ţării mele este, de asemenea, o modalitate foarte bună de a caracteriza actualele şi aparent interminabilele contradicţii dintre liderul Iranului şi cel al Americii.
O nouă rundă de negocieri cu Iranul va începe în curând – în care înaltul reprezentant al Uniunii Europene, Catherine Ashton, se va afla în prim-plan -, deoarece găsirea unei modalităţi de a îmbunătăţi relaţia dintre Iran şi America, dincolo de trecutul lor înfricoşător, este o chestiune urgentă. În ambele ţări, suspiciuni adânci şi paralizante venite din ambele părţi au otrăvit aceste relaţii timp de decenii. Într-o astfel de atmosferă, negocierile sunt predestinate să eşueze.
Toleranţa Americii faţă de regimul actual din Iran începe să se diminueze. Liderii iranieni demonizează America ca şi când milioanele de oameni ucişi în 1980, în timpul războiului dintre Iran şi Irak, ar fi murit ieri. În acest conflict, America a susţinut armata invadatoare a lui Saddam Hussein.
Iar cât timp aceste influenţe negative vor fi aduse în discuţie constant, îmbunătăţirea relaţiei dintre cele două ţări va fi imposibilă, precum maniera în care evoluează relaţia dintre Rusia şi America.
Lista disputelor dintre cele două ţări este interminabilă, dar planul Iranului de a îmbogăţi uraniul este acum mai presus de toate. Ei spun că au nevoie de energie nucleară pentru a genera electricitate. În schimb, America susţine că comportamentul misterios al liderilor iranieni trădează intenţiile lor de a dezvolta, de fapt, arme nucleare.
Suspiciunea americanilor a crescut considerabil şi din cauza înţelegerii pe care au făcut-o la începutul acestui an Iranul, Turcia şi Brazilia. Prin acest tratat, considerat „inacceptabil” de către americani, se permitea exportul uraniului îmbogăţit din Iran în schimbul combustibilului.
Iar după anii îndelungaţi de sancţiuni, ameninţări şi negocieri, America nu este sigură ce program nuclear să accepte.
Deci întrebarea este: ce vrea cu adevărat America? „Sancţiuni inflexibile”, a spus secretarul de stat, Hillary Clinton, deşi ea a retractat repede această remarcă neaşteptată. Această atitudine precaută nu a fost adoptată şi de alţi senatori americani, precum Lindsey Graham, care spune că „pericolul unui Iran nuclear va afecta America mult mai mult decât orice alt conflict”. Politica de oprire a dezvoltării armelor nucleare de către Iran a devenit un subiect central în lunile de după alegerea preşedintelui Obama.
Desigur că Iranul îşi întăreşte în mod repetat ataşamentul faţă de Tratatul de neproliferare nucleară. Dar suspiciunile par să iasă la iveală mai ales datorită relaţiilor pe care Iranul le-a avut în trecut cu doctorul A.Q.
Khan – cel care s-a autoproclamat „naşul” programului armelor nucleare din Pakistan şi cel mai celebru susţinător al nuclearizării.
Deşi America deţine „reţeaua Khan”, care este responsabilă pentru ajutorul pe care i l-a oferit Iranului în dezvoltarea propriului program nuclear, declaraţiile incendiare ale preşedintelui iranian, Mahmoud Ahmadinejad, în special cele cu privire la Israel, au crescut nivelul de neîncredere a SUA.
Originile programului nuclear al Iranului se regăsesc în „iluminata” preşedinţie a lui Mohammad Khatami (1997-2005). În ciuda acestui fapt, Iranul a decis finalizarea moratoriului autoimpus asupra îmbogăţirii uraniului chiar înainte de inaugurarea lui Ahmadinejad, iar stilul bombastic al lui Ahmadinejad a agravat problemele, şi nu doar pe cele din relaţiile cu America.
În septembrie 2005, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a considerat că Iranul nu se conforma regulilor tratatului nuclear. Între 2006 şi 2008, Iranul a fost supus la trei rezoluţii ale Consiliului de Securitate din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, iar prin fiecare se impunea o nouă sancţiune. Cu toate acestea şi în ciuda creşterii costurilor, răspunsul Iranului nu s-a făcut simţit.
Insecuritatea Iranului datează cel puţin din 1953, când SUA şi oficialii britanici au pus la cale o lovitură de stat militară prin care l-au îndepărtat din funcţie pe Mohammed Mossadegh, cel dintâi prim-ministru al Iranului şi un naţionalist înflăcărat. În urma acestei lovituri a fost instalat în funcţie generalul Fazlollah Zahedi. Greşeala care a dus la îndepărtarea lui Mossadegh a fost planul său de a naţionaliza industria de petrol din Iran.
SUA şi Marea Britanie au comis o greşeală gravă în procesul de stabilire a cererii de petrol a Iranului prin care au subminat democraţia ţării şi au pus în pericol securitatea naţională, dar au şi rănit orgoliul mândriei naţionale a iranienilor.
Aceste acţiuni sunt: înlăturarea Shahului, revoluţia islamică a ayatollahului Ruhollah Khomeini, răpirea absurdă a diplomaţilor americani, încercarea dezastruoasă a preşedintelui Jimmy Carter de a-i elibera militar şi scandalul contra Iranului, atunci când oficialii Administraţiei Reagan au încercat să vândă arme Iranului prin părţi terţe şi canale care duceau la gherilele antisandiniste din Nicaragua.
În plus, Iranul se află în centrul unei regiuni extrem de volatile. Amprenta Shia a ţării se întinde de la Marea Mediterană la Hindu Kush. Iar această regiune are un rol vital în Afganistan şi a susţinut în mod pasiv îndepărtarea talibanilor de la putere în 2001.
Cu o astfel de ţară, lipsa angajamentelor înseamnă că nu există o politică. Eşecul Americii de a vorbi cu Iranul este la fel de riscant ca deceniile de eşecuri în încercarea sa de a facilita un dialog cu China lui Mao Zedong.
Iar în prezent încercarea stabilirii unei comunicări cu Coreea de Nord nu pare a funcţiona, aşa cum o demonstrează recentele bombardamente din Coreea de Sud. Chiar dacă armele nucleare iraniene nu sunt acceptabile pentru Statele Unite, preşedintele Barack Obama trebuie să înceapă să discute mai deschis ce se întâmplă în prezent. Premiul său Nobel pentru Pace îi cere asta.
Iar un dialog nu ar trebui să fie un lucru imposibil, în contextul în care ministrul de Externe indian a avut întâlniri reuşite, în mod frecvent, cu Iranul.
Iranul ar putea fi o teocraţie autoproclamată, dar după Revoluţia din 1979 ţara a avut relaţii externe raţionale, dacă nu întotdeauna emoliente. Ahmadinejad poate face scandal, dar există, de obicei, o ambiguitate considerabilă şi o atitudine calculată în spatele acestor conflicte.
Iranul este încăpăţânat, mândru, ambiţios şi uneori paranoic, iar el se vede ca un stat vulnerabil. Aici găseşti o populaţie tânără care nu are nici o amintire despre Revoluţia Islamică şi care este disperată să-şi găsească un loc de muncă, slujbe pe care liderii lor nu au reuşit să le ofere.
În aceste condiţii, în cazul în care Iranului îi sunt oferite o scară diplomatică pe care să coboare cu demnitatea intactă şi, mai presus de toate, o promisiune credibilă pentru o reconciliere istorică cu Statele Unite ce include beneficiile economice specifice, nu ofertele vagi pe care Obama le face în prezent, o conducere obosită de revoluţie ar putea accepta oferta. Aceasta este calea care trebuie urmată, nu cea a scandalului şi a sancţiunilor vestice.
