Recentul salt în gol, în golul Camerei Deputaţilor, vreau să spun, ar fi trebuit să ne atragă atenţia asupra multor lucruri, asupra disperării unui om nu dintre cei mai defavorizaţi, totuşi atins grav de modul în care a fost administrată criza mondială în România. Aş compara acest gest, soldat totuşi, din fericire, mai puţin tragic, cu cel al lui Liviu Babeş, care în 1989 şi-a dat foc în Poiana Braşov, vrând să atragă atenţia lumii asupra celor ce se petreceau în acel an, care avea să fie şi ultimul al regimului Ceauşescu.
Nu sunt convins că simetria gesturilor se păstrează, iar cândva, peste câteva luni, totul se va termina cu bine. Cu bine ? Dar ce, căderea regimului comunist s-a terminat cu bine? O vreme, e drept, ni s-a părut că suntem pe drumul cel bun. Acum, când acea vreme a trecut de mult, de foarte mult timp, putem spune cu mâna pe inimă, dacă o mai avem, că, deşi regimul de teroare politică şi poliţienească al lui Ceauşescu a căzut, lucrurile nu merg spre bine. Sau, scuzaţi, vă rog, nu merg spre bine pentru majoritatea mută, aceea care nu are cuvântul nici la televiziuni, nici în Parlament. Nu contest faptul că pentru prietenii politici şi mai ales pentru cei de afaceri ai mai-marilor regimurilor care s-au succedat de atunci, din 1989, lucrurile au mers nu spre bine, ci spre excelent. Numai că pentru dl Adrian Sobaru lucrurile nu au mers spre bine şi de vină nu sunt numai necazurile personale, familiale, cum încearcă sau vor încerca să acrediteze oficialii şi oficioşii vremurilor noi. Dar dl Sobaru nu este singur.
Chiar dacă alţii nu au sărit încă în gol de la balconul Parlamentului sau de la cel al propriului apartament de bloc, nu înseamnă că lor le merge bine. Câte un Liviu Babeş ia câteodată în spinare disperarea tuturor şi îi dă expresie. Unii îşi folosesc pentru asta cuvintele, alţii – chiar propria viaţă. În timp ce puterea îşi foloseşte eternii agenţi, sepepişti în cazul de faţă, spre a-l separa pe omul acela, dacă se întâmplă să scape cu viaţă, ca-n cazul nostru, de oricine ar vrea să afle amănunte şi explicaţii care oricum i-ar fi defavorabile acesteia. Puterii, vreau să spun. Cei mai mulţi dintre cei defavorizaţi de criză şi mai ales de felul cum aceasta e administrată în folosul clienţilor şi al camarilelor de tot felul (pentru că, dacă pe vremuri numai regii aveau aşa ceva, acum orice golan cocoţat la putere de jocurile politice murdare se alege cu una) suferă, iar unii chiar mor fără să crâcnească, ştiind că, orice altceva ar face, lucrurile ar avea acelaşi deznodământ.
La ei nu se gândeşte nimeni, pentru că ei nu pot finanţa alegeri, nu pot da decât ce au, adică un vot. Or, pentru un vot nu se mai bate nimeni în ţara asta. Acum bătaia e pentru mii sau milioane de voturi, că doar trăim într-o epocă de consum macro. Şi dacă noi, ceilalţi, ne aprovizionăm cu de-ale gurii, uneori mai mult decât ar fi necesar, ei, cei din clasa politică, îşi folosesc gura tocmai pentru a se aproviziona cu mii, cu sute de mii, poate chiar cu milioane de voturi, aşa, angro, ca să nu aibă nici o grijă atunci când în sfârşit – că şi ei sunt, aparent, oameni – vor trece la aprovizionarea cu bunuri. Fireşte, nu în proporţiile noastre, ci în unele direct compatibile cu proporţiile votului. Pot deci, din punctul lor de vedere, să se tot arunce în gol sau să-şi dea foc oameni ca Adrian Sobaru sau Liviu Babeş. Dacă voturi sunt, totul este. Discursul lor este optimist şi, vă rog să mă credeţi că ei sunt sinceri, lor chiar li se pare viitorul mult mai roz decât am fi noi vreodată în stare să ne închipuim.
Nu trebuie să încercăm să-i înţelegem noi pe ei, pentru că nu vom putea, aşa cum nici ei pe noi nu reuşesc să ne înţeleagă, acceptând că ar încerca ei să o facă. Ei ştiu mereu una şi bună, să pună între noi şi ei sepepeul sau cum s-o mai fi numind poliţia aia, Securitate sau caghebe sau dracu’ ştie cum. Şi aşa, dacă Adrian Sobaru e la spital, pretorienii aceştia, că altfel cum să le spun ca să înţeleagă toată lumea?, stau acolo, pe culoare, şi au grijă să nu se apropie nimeni, mai ales dintre jurnalişti, de pacient. Dacă pentru noi ceilalţi el este un exponent, o expresie a lipsei noastre de expresie, pentru ei el este un pacient periculos, care ar putea da de furcă stăpânilor. Punct. Îşi mai aduce aminte cineva de Jan Palach, studentul ceh care şi-a dat foc în piaţa publică după ocuparea Cehoslovaciei de către trupele ruseşti în 1968? Puţini. Îşi mai aminteşte cineva de Liviu Babeş, cel care şi-a dat foc în Poiana Braşov în semn de protest şi de disperare faţă de regimul Ceauşescu ? Da, însă, vorba poetului, foarte puţini. Care va fi soarta lui Adrian Sobaru nu ştim, dar ştiu că „organele” vor fi cu ochii pe el. Că ele atâta pot vedea, cam ca şi stăpânii lor.
