Cazul Adrian Sobaru, angajatul TVR care s-a aruncat cu două zile înainte de Crăciun de la balconul Parlamentului în semn de protest faţă de politica de austeritate a Guvernului, chiar în momentul în care Emil Boc îşi începea discursul de răspuns la moţiunea de cenzură privind Legea salarizării, ca şi lunga grevă a foamei (70 de zile!) a învăţătoarei Cristina Anghel dau seama despre starea de spirit a unei părţi a societăţii româneşti: disperare. Un guvern incapabil să comunice şi să exprime cele mai simple sentimente, impunând o „reformă” neoliberală cu consecinţe sociale dramatice, face ca percepţia crizei economice şi sociale să ia forme apocaliptice. Lipsa de empatie manifestă, aroganţa şi autosuficienţa celor ce dau tonul în politica românească au mărit fractura care desparte societatea de conducătorii săi până într-acolo încât actele extreme devin din ce în ce mai dese. Iar în faţa disperării, ca şi a reacţiilor critice, interne sau externe, răspunsul autorităţilor este mai tot timpul vanitos sau arţăgos. De unde şi deruta în faţa unor fenomene pe care, deşi le-au provocat din cauza inconsistenţei strategice şi a improvizaţiilor tactice, nu le pot explica decât prin teoria conspiraţiei.
Tot de derută este vorba şi în reacţia faţă de cazul Schengen. Deşi amânarea aderării României era mai mult decât previzibilă de cel puţin o jumătate de an, scrisoarea francezo-germană care cerea oficial amânarea sine die a aderării României şi Bulgariei a fost primită la Bucureşti cu ţâfnă. Astfel că acum, pentru România, aderarea la spaţiul Schengen a devenit o misiune imposibilă. Tratată doar ca o problemă tehnică – dar încărcată, pe fondul crizei economice şi sociale, de o semnificaţie politică implicită -, aderarea la spaţiul Schengen a dovedit amatorismul şi infatuarea autorităţilor române. Vidând-o de conţinutul său politic, aceştia au crezut că vor putea amâna decizia până ce preşedinţia maghiară a UE va începe, la 1 ianuarie 2011. De unde şi deruta în faţa unei scrisori care a fost trimisă într-un moment în care nu poate fi contracarată diplomatic, după Consiliul European de pe 16-17 decembrie, într-o perioadă în care preşedinţia belgiană s-a aflat în rolul „răţoiului şchiop”, iar preşedinţia maghiară nu poate reacţiona. Ca şi în cazul politicilor economice şi sociale, şi în politica europeană sau externă România a mizat pe improvizaţie şi a ratat.
În consecinţă, în faţa faptului împlinit, politicienii români, de la putere, dar şi din opoziţie, ba chiar şi unii comentatori politici au jucat cartea sentimentului antifrancez, acuzând „trădarea” şi „nedreptatea” Franţei. Dar de ce ar fi „nedreaptă” amânarea aderării la spaţiul Schengen? Pentru că ministrul de Externe, fost ambasador al României la Paris până în decembrie 2009, nu a înţeles semnalele repetate pe care francezii le-au transmis, spre exemplu în privinţa romilor? Pentru că preşedintele Traian Băsescu a mizat prea mult pe „prietenia” cu Viktor Orban şi pe preşedinţia maghiară a UE? Inclusiv măsurile economice de austeritate s-au întors împotriva României în cazul Schengen, căci într-un interviu în „Le Figaro” noul ministru francez însărcinat cu Afacerile Europene, Laurent Wauquiez, trimitea la scăderea cu 40% a veniturilor vameşilor, ceea ce nu mai oferă garanţii că aceştia vor mai fi „impermeabili la corupţie”. Căci atunci când vorbesc despre corupţie francezii şi germanii se referă mai degrabă la acest tip de corupţie. Iar în acest domeniu schimbările „ireversibile” nu se pot produce peste noapte.
Cum am ajuns aici? Transformarea climatului social, economic şi politic occidental din cauza crizei economice – pe care autorităţile române nu au luat-o suficient în calcul – a scăzut indulgenţa guvernelor occidentale faţă de „noii veniţi”, precum România şi Bulgaria. Inclusiv reacţia de ostilitate faţă de modelul european, mai ales în domeniul social, pare să fi jucat un rol. Nu e vorba doar de electoralism, deşi nu poate fi neglijat rolul sondajelor asupra acestor decizii, cât de răspunsul pe care guvernele de dreapta din Franţa şi Germania trebuie să-l dea acelei părţi a societăţilor lor care este reticentă la extinderea UE. Iar aderarea la spaţiul Schengen este văzută de mulţi drept ultima etapă a extinderii UE.
Deruta autorităţilor române atât în faţa disperării manifeste a multor români, cât şi a reacţiilor „nedrepte” ale unor guverne occidentale riscă să adâncească criza de încredere în capacitatea autorităţilor române de a guverna. Toate aceste situaţii par că anticipează o criză politică şi mai gravă decât cea de legitimitate pe care o parcurgem deja, iar actuala majoritate nu pare că o va putea gestiona.