Un miliard de euro – investiţie simbolică – poate vindeca cicatricea care desparte România de lumea civilizată.
„Întoarceţi-vă acasă şi preluaţi puterea” este îndemnul unui bursier român la Harvard într-un interviu recent din România Liberă. Marian Staş este doar unul dintre miile de români care au studiat la cele mai bune universităţi ale lumii.
Propunerea lui ar fi probabil singura soluţie pentru ca România să iasă din mizeria morală de acum, de vreme ce singură nu e în stare să-şi găsească vârfurile, iar un regim administrativ străin este prea greu de acceptat.
Tradiţia monarhică a făcut ca Occidentul să aibă garanţia că puterea stă în mâna elitelor, care la rândul lor urmăresc interesele pe termen lung ale popoarelor conduse. Când educaţia şi cultura democratice au devenit suficient de puternice, puterea s-a transferat – paşnic sau nu – în mâinile poporului. Însă întotdeauna a existat o elită gata să preia misiunea de-a vedea lucrurile pe termen lung.
În România, lucrurile s-au întâmplat altfel. A trebuit să facem o infuzie de civilizaţie care să ne alinieze rapid, aproape miraculos la modernitate. Apoi, tot câştigul s-a spulberat la fel de subit. O gaşcă de netoţi – prima generaţie încălţată – a pus mâna pe putere în numele poporului şi a exilat, ucis şi umilit elitele.
Acum, de pe poziţii de forţă, a doua şi a treia generaţie încălţată ţin vârfurile pe cât pot la distanţă. O primă încercare de-a şcoli români afară a eşuat într-o palmă demonstrativă. 150 de tineri şcoliţi printr-o bursă specială a Guvernului nu şi-au găsit loc în administraţie. Motivele sunt destul de clare: sistemul feudal nu are chef de aşa ceva, presiunea publică nu a fost destul de mare – de fapt, nu prea a fost deloc, iar pentru posturile de la vârf politrucii aveau clienţii lor, tovarăşi de hoţie. Nepoţii au rafinat până la perfecţiune metodele de umilinţă ale bunicilor: tinerii au rămas şomeri.
De-acum, nimeni nu mai crede în vorbe: banii pe masă! România are nevoie de o masă critică de oameni care să preia de la vârf managementul administrativ. Iar politrucii trebuie presaţi să permită asta. O mie de oa¬meni – plus/minus – în posturi-cheie, care să primească prime de instalare de câte un milion de euro – plus/minus – pot transforma nebănuit de uşor România dintr-o gloată într-o naţiune.
Contează destul de puţin stimulul în sine, importantă este garanţia. Mulţi s-ar întoarce gratis dacă ar şti că sunt bineveniţi şi că îşi pot folosi talentul. Suma ar fi importantă mai ales pentru că ar da semnalul consensului naţional: da – avem nevoie de voi, da – vă recunoaştem meritele, da – admitem că sistemul nostru de învăţământ a avut ca scop să ne spele creierele, iar acum ne trebuie o schimbare de perspectivă. Ar fi o lustraţie de facto, prin care profitorii vechi şi noi să fie ţinuţi la distanţă de pârghiile administrative.
Nu este un efort imposibil. Într-un singur an, România cheltuie ceva mai mult pentru educaţia universitară, fără să se aleagă cu mare lucru, şi incomparabil mai mult pentru a susţine hoţia şi incompetenţa unei clase de paraziţi. Ar fi însă de-ajuns o sumă suficient de mare pentru ca decizia să fie asumată definitiv şi să nu mai fie loc de întoarcere.
