Filme precum „Teribil de fericit” („Terribly Happy”) sau „ Cel din urmă va fi cel dintâi” („Dark Horse”) au rulat în România, din păcate doar în cadrul unor festivaluri de film internaţionale. Astfel, Jakob Cedergren este cunoscut acelora care sunt cinefili împătimiţi şi nu ratează nici un eveniment cinematografic. Pentru ceilalţi, vă propunem, în cele ce urmează, un interviu.
Într-un restaurant cochet aflat la etajul 30 al unui hotel din Talin (Estonia), apare actorul Jakob Cedergren. Îmbrăcat în blugi, cu o cămaşă bleu şi un pulover cu nasturi de sus până jos, de culoare gri. Actorul danez de origine suedeză ia un loc pe un scaun, îşi uneşte palmele şi le strânge între picioarele apropiate, zgribulindu-se de frig. Deşi în încăpere nu este chiar frig, cele -17 grade de afară ne-au intrat tuturor în oase. Cere un pahar cu apă şi ne apucăm să facem puţină conversaţie. La un moment dat, discuţia evoluează şi-mi amintesc că trebuie să dau drumul la reportofon.
Cedergren s-a aflat la Talin pentru decernarea premiilor Academiei Europene de Film, fiind nominalizat la categoria „cel mai bun actor în rol principal” pentru drama „Submarino” a regizorului Thomas Vinterberg. Filmul spune povestea a doi fraţi care se întâlnesc după mai mulţi ani la înmormântarea mamei lor. Fiecare dintre ei se consideră un „nimeni”, ajungând la acest statut din lipsa unei griji părinteşti, a consumului de droguri, de alcool, a depărtării de prieteni… Filmul, de o violenţă ieşită din comun pentru publicul român, a fost nominalizat la premiul Ursul de Aur de la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, dar a pierdut trofeul în faţa producţiei turce „Honey”.
La o primă vedere, între apariţia ta în „The Dark Horse” şi cea din ultimul tău film, „Submarino”, există clar un element care este foarte uşor de sesizat: în acest film ai câteva kilograme în plus. Asta, pentru că trebuia să pari mai robust?
Jakob Cedergren: Scenariul „Submarino” are la bază o carte, iar acolo personajul meu principal este descris ca un om mai masiv. Deci, ca să-ţi răspund la întrebare, a trebuit să mai pun câteva kilograme în plus. Majoritatea scenelor din film presupune acţiuni de ordin fizic şi a trebuit să ofer publicului senzaţia că sunt un munte de om.
În cadrul unei conferinţe de presă, regizorul „Submarino”, Thomas Vinterberg, spunea că pelicula a avut un buget foarte mic şi din această cauză a fost filmată mai mult ca un documentar decât ca un film de acţiune. Te-ai simţit „mai puţin star”?
J.C.: Am fost o echipă mică, de aproximativ 20 de oameni, iar asta ne-a ajutat să creăm o atmosferă intimă în film. Tot filmul a fost realizat în aceeaşi locaţie, nu într-un studio sau în mai multe locuri. Asta ne-a ajutat, pentru că astfel puteam să filmăm bucăţi întregi de film fără să fim întrerupţi sau fără să fim distraşi. A fost o experienţă oarecum ciudată, dar cred că a reuşit să facă filmul mai interesant.
În ultima scenă a filmului eraţi într-o biserică – ieşeaţi din peisajul autohton. Era o biserică reală? Aţi avut voie să filmaţi o scenă atât de violentă într-o biserică?
J.C.: Da, a fost o biserică reală, dar nu ştiu să-ţi spun cum am reuşit să filmăm acolo. Oricum, dacă am plătit chirie, sper că banii se vor duce către o cauză bună! (râde!)
Să sperăm… Nu este primul tău film în care personajul are anumite probleme comportamentale. Eşti atât de interesat de astfel de personaje, încât poţi spune că astfel de roluri te definesc ca actor?
J.C.: Sincer, s-a întâmplat să fie aşa. Dar este interesant să analizez acest aspect, pentru că în fiecare film este mereu vorba despre acelaşi conflict între a face ceva ce trebuie făcut sau nu. Asta este interesant, vrei să faci un anume lucru, dar dintr-o anumită cauză faci altceva, iar asta se întâmplă în viaţa reală. De câte ori nu se întreabă oamenii: să fac aşa sau aşa? Iar aceste tipuri de personaje, care sunt la o intersecţie şi se întreabă – stânga sau dreapta – sunt foarte interesant de abordat. Este distractiv să le interpretezi.
Poţi spune că este distractiv când este vorba de oameni cu probleme, aflaţi la marginea prăpastiei?
J.C.: Da, absolut! Ne-am distrat foarte mult filmând „Submarino”. În primul rând ne-am gândit că facem un film autentic şi în sensul ăsta a fost distractiv.
Crezi că acei doi fraţi din „Submarino” sunt torturaţi de societate?
J.C.: Cred că totul începe de la lipsa dragostei, grijii şi îndrumărilor părinteşti din prima parte a vieţii. Să nu ai pe nimeni care să-ţi poarte de grijă, lipsa unei securităţi a zilei de mâine înseamnă un început foarte dificil în viaţă, pentru oricine, nu numai pentru cei doi fraţi din acest film. Mai târziu, când trebuie să te integrezi în societate, aceste lipsuri din copilărie îţi vor afecta modul în care te expui în lume, modul în care gândeşti… şi asta va aduce o serie de probleme. Problema cea mai mare este că, la un moment dat, individul se etichetează ca „trouble maker” (persoană-problemă), iar a face acest proces ireversibil – o dată ce ai ajuns la 25 – 30 de ani – este extrem de dificil. Nimeni nu-ţi spune ce să faci, nimeni nu-ţi poate da încredere în sine. Oamenii cu probleme trebuie ajutaţi, nu pedepsiţi. Iar în Danemarca oamenii aceştia sunt pedepsiţi aspru de societate.
Cunoşti poveştile unor astfel de oameni?
J.C.: Am întâlnit câteva persoane cu un trecut care unora li se poate părea prea încărcat ca să fie adevărat. Oameni cărora la un moment dat li s-a spus că nu valorează ceva, iar starea în care au intrat nu s-a schimbat foarte uşor nici măcar atunci când cineva a venit şi le-a spus că pot face ceva cu viaţa lor. Societatea încearcă, pe diferite căi, dar – pentru moment – se practică mai mult condamnarea indivizilor cu probleme, decât ajutarea lor. Nu o să-ţi dau ca exemplu povestea vreunuia dintre cei pe care i-am întâlnit, dar îţi spun că am întâlnit un grup de tineri care erau într-un fel de program care să-i ajute să se regăsească şi să le ofere şansa descoperirii unui drum în viaţă!
Spuneai mai devreme de Danemarca…
J.C.: Da. Din păcate în lumea în care trăim astăzi nu mai este loc pentru greşeli, iar greşelile oamenilor sunt condamnate aspru de societate. Se întâmplă aşa cam de aproape 10 ani, iar rezultatele sunt foarte rele. De exemplu, în Danemarca a fost micşorată limita de vârstă la care cineva poate fi condamnat la închisoare, de la 15 la 14 ani. Iar asta nu este o soluţie.
Şi dacă te uiţi la România? Ştii care este situaţia?
J.C.: M-am documentat pentru filmul acesta foarte bine şi ştiu cum stau treburile în multe ţări europene. Nu poţi compara România cu Danemarca. În România sunt şi mai mulţi tineri cu probleme. Să nu uităm că voi aţi trecut prin comunism, iar democraţia a însemnat ridicarea unor bariere, dispariţia lor însă fiind destul de prost înţeleasă. Problema la noi e că Danemarca este una dintre ţările cu un nivel de trai ridicat şi de asta greşelile sunt din ce în ce mai greu acceptate, iar persoanele care nu participă activ în viaţa comunităţii pot fi minimalizate de ceilalţi. Dar soluţia nu este să-i pedepseşti! Poţi face asta încontinuu… dar nu se va întâmpla nimic bun.
O astfel de poveste spune şi „Eu când vreau să fluier, fluier”…
J.C.: Da, filmul cu George (Piştereanu – n.a.) nominalizat şi el la categoria „cel mai bun actor”. Despre persoane ca băiatul din film vorbesc şi eu acum.