Care-i diferenţa dintre o administraţie adevărată şi ce avem noi.
Vechea Dacia 1300 dădea excelent măsura a cât de capabil este statul feudal român. Cu tehnologie franţuzească importată la mâna a doua şi execuţie adaptată muncitorilor şi utilajelor româneşti, Dacia a ajuns un sicriu pe roţi, anacronic, fragil şi neconfortabil. Avea un singur avantaj: devenea brusc prietenoasă şi se lăsa convinsă să meargă iar dacă ştiai unde şi cum să ungi.
Chiar şi după 1990, sub administrarea statului uzina n-a fost în stare să vină cu altceva. Inginerii uzinei au încercat să-i pună câte o caroserie mai arătoasă sau câte un motor de import, dar maşina a rămas – mai mult sau mai puţin – aceeaşi.
Dacia 1300 n-a putut rezista la nesfârşit capitalismului, iar după ce nu s-a mai produs a fost nevoie de doar câţiva ani pentru ca majoritatea românilor să renunţe abrupt la ea, ca la un coşmar.
În schimb, în ultimii 20 de ani nu s-a schimbat aproape nimic în administraţie. Aparatul birocratic a pornit la drum la fel de beteag ca o Dacie 1300 şi nu s-a schimbat aproape deloc. A încercat să se mute în câte un sediu mai arătos şi să se echipeze cu ultima generaţie de maşini şi computere. Dar a continuat să funcţioneze după principiile bătrânei Dacii: doar dacă ştii unde şi cum să ungi.
S-a putut vedea care-i diferenţa dintre o administraţie eficientă şi ce avem noi – de exemplu – atunci când statul şi-a deschis şi în Bucureşti un magazin de mărfuri confiscate. Fără grija de a recupera cât mai mulţi bani pentru contribuabili, proaspeţii patroni au stabilit preţuri atât de mici încât cozile şi scandalul au apărut aproape instantaneu. Odată ajunşi în magazin, clienţii erau supuşi unei proceduri neverosimile: întâi îşi notau codurile produselor, apoi mergeau să le achite, după care se întorceau să le ridice. Aşa ceva este de neînchipuit în comerţul real, dar un fapt banal în instituţiile statului.
E o iluzie că statul se poate reforma de unul singur. Nu poate, ceva din fibra lui îl împiedică. Dacia a pierdut aproape un deceniu până a devenit clar că soluţia este privatizarea. Birocraţia a pierdut 20 de ani inventând probleme doar ca să aibă ce rezolva, în loc să lase ţara să trăiască.
A inventat „obiective de investiţii”, de la borduri la săli de sport, doar ca să aibă unde pompa bani. A inventat proceduri şi acte doar pentru a da de lucru unei clientele tot mai numeroase. A inventat merite pentru a da sporuri cui trebuie, nu cui merită. Când a venit nota de plată şi a devenit clar că nu sunt bani, statul nu a mai ştiut cum să se retragă ordonat. A tăiat cheltuielile alandala, accentuând nedreptăţile, în loc să le repare, şi pierzând în instanţă procese de ordinul sutelor de milioane de euro.
Degeaba se bat politrucii în „soluţii”: să facem Dacia 1300 pe motorină, să-i schimbăm numele, să-i punem un eleron. România nu are nici o şansă de a ieşi din situaţia asta prin soluţii venite de la Guvern. Singurul lucru pe care îl poate face un guvern responsabil este să renunţe la cât mai multe dintre atribuţiile sale şi să le lase în mâinile economiei private, cu bani cu tot.