Se pare că am ajuns o ţară de „mămicuţe şi bebeluşi”. Şi pentru că femeile „trebuie să aibă şansa reintegrării sociale”, preşedintele şi Guvernul stabilesc calea ce trebuie urmată. Căci odată ajunşi în poziţiile de conducere, guvernanţii cunosc automat şi „adevărul”. Ajung, cu ajutorul unui fel de revelaţie divină, să decidă cele mai bune soluţii. De aceea nu au de ce să se consulte şi să găsească vreun consens. Nici cu mămicile, nici cu salariaţii şi pensionarii, nici cu patronatele sau cu sindicatele, şi cu atât mai puţin cu opoziţia. Cu toate că politicile promovate trezesc puternice reacţii de respingere, „adevărul” în numele căruia guvernează îi obligă la o atitudine tranşantă. Iar în lumina acestei logici, tot ceea ce fac este pentru binele ţării. Sacrificiile sunt de neocolit, căci altfel urmează haosul.
Într-unul dintre celebrele sale dialoguri, „Gorgias”, Platon îşi punea personajul favorit, pe Socrate, în poziţia unui fel de doctor care încearcă să afle remediul pentru salvarea Atenei. Căci salvarea oamenilor şi a comunităţilor politice a fost dintotdeauna o temă de dezbatere şi acţiune politică. Şi pentru a se face înţeles de Kallikles – un tânăr politician ambiţios care credea că este natural ca cei puternici să-i conducă pe cei slabi şi nedrept ca aceştia din urmă să limiteze puterea conducătorilor -, Socrate apelează la metafore militare. Pentru Socrate, „a face bine polisului” însemna „a merge la luptă cu atenienii”.
Kallikles considera că doar stăpânirea retoricii (am spune astăzi a tehnicilor de comunicare) îl va transforma într‑un om politic puternic şi temut. În replică, Socrate încerca să-i demonstreze lui Kallikles că puterea asociată iscusinţei retorice este doar o iluzie. Căci, singure, tehnicile de comunicare nu fac decât să crească dependenţa vorbitorului de capriciile audienţei. Pentru Socrate, oricine urmăreşte să convingă un public riscă, într-un final, să devină instrumentul involuntar al pasiunilor acestuia. Căci o dată ce a intrat în joc, un politician de acest tip nu-şi mai poate permite să intre în conflict cu publicul său. Prin contrast, Socrate susţinea nevoia unei filosofii ambalate politic, astfel încât să îmbunătăţească capacitatea cetăţenilor de a înţelege scopurile politice.
Să se fi transformat Traian Băsescu, după ce în primul mandat a folosit tehnicile preferate de Kallikles, într‑un emul al lui Socrate rătăcit în secolul al XXI-lea, în luptă cu românii pentru binele lor? Se poate face bine cu forţa şi împotriva intereselor vitale pe termen scurt? Ce mai rămâne atunci din democraţia definită ca obiectiv al construcţiei politice actuale? Să nu uităm totuşi că pentru Karl Popper, unul dintre cei mai cunoscuţi epistemologi şi filosofi ai politicului din secolul trecut, Platon – pentru care Socratele dialogurilor nu era decât un instrument narativ în demonstrarea „viziunii” sale politice – a fost, alături de Karl Marx, unul dintre cei doi mari duşmani ai societăţii deschise. Adică un inamic a ceea ce astăzi denumim, destul de imprecis, democraţie.
Ideea că pentru binele superior al ţării, privită ca un fel de fiinţă eternă şi imuabilă, cei de astăzi trebuie să se sacrifice nu are nici o legătură cu democraţia. Ca şi lipsa disponibilităţii pentru un consens real şi cuprinzător. Politica aşa-zis pragmatică, care presupune că în alegeri se face retorică, iar la guvernare, precum propunea Socrate, se repară, în acord cu „adevărul”, stricăciunile, nu este democraţie, ci demagogie. Iar istoria secolului trecut ne demonstrează că abuzul de demagogie naşte monştri.
