Renaşterea unui oraş ruinat de criza economică prin efortul comun al locuitorilor. Aceasta este lecţia pe care Sibiul a predat-o întregii ţări în urmă cu 114 ani. Sibienii au pus mână de la mână şi au construit prima hidrocentrală interurbană din România.
Totul a pornit de la problemele economice şi politice care făcuseră din Sibiu, în jurul anilor 1890, un loc în care nu merita să trăieşti şi cu atât mai puţin să-ţi deschizi o afacere. Asta, pe fondul revoluţiei industriale din Occident. Mărfurile aduse din Austria, Germania sau Ungaria invadaseră Transilvania şi erau la jumătate de preţ, faţă de produsele similare autohtone. Vesticii aveau utilaje moderne, acţionate de curentul electric. Ceea ce însemna un cost de producţie scăzut. E adevărat că şi în Sibiu, ca şi în împrejurimi, era o adevărată industrie, structurată după tiparul breslelor săseşti. Sibiul avea peste 40 de asemenea asociaţii. De-a lungul văii râului Sadu se construiseră tăbăcării, torcătorii, ţesătorii, pive pentru bătut ţesăturile groase, joagăre, ba chiar şi o fabrică de spirt. Dar maşinăriile erau acţionate prin mijloace rudimentare, precum apa sau aburul. Pe lângă situaţia economică, mai era şi cea politică. Budapesta exercita presiuni asupra românilor şi saşilor, după ce Transilvania devenise, din 1865, parte a teritoriului Ungariei. O măsură fatală pentru saşi a venit în 1872, prin boicotarea breslelor. S-a adăugat războiul vamal între România şi monarhia austro-ungară, fiind blocat comerţul peste Carpaţi, în condiţiile în care saşii depindeau de materiile prime aduse din Muntenia.
Două minţi luminate au sprijinit electricitatea
Două personalităţi din Sibiul acelor vremuri – Partenie Cozma şi Carl Wolf – au căutat o ieşire din criză. Soluţia era curentul electric. El trebuia să ofere, în primul rând micilor meşteşugari, posibilitatea de a-şi obţine produsele la preţuri cât mai mici. Asta era opinia lui Carl Wolf, ziarist şi economist, cu o diplomă de doctorat în Drept la Viena şi alta în Filosofie, la Marburg. El susţinea că „electricitatea a devenit un eliberator pentru micul meşteşu¬gar” şi că „meşteşugarii nu trebuie priviţi ca o anexă a marii industrii, ci sprijiniţi să se dezvolte”. Carl este ales, în 1885, director al Casei Generale de Economii din Sibiu, o instituţie filantropică, menită să susţină, pe plan local, dezvoltarea transporturilor, industriei, agriculturii, căilor ferate. Militează pentru creditul cooperatist, când e vorba de scopuri publice, precum reţeaua de canalizare şi de apă potabilă a Sibiului. Suportul bănesc era asigurat printr-un sistem riguros, fiecare breaslă având propria instituţie financiară. Cel de-al doilea personaj, Partenie Cozma, licenţiat în Drept, era o figură cu totul specială în apărarea drepturilor românilor din Transilvania, susţinând editarea de ziare în limba română, construirea de şcoli şi biblioteci pentru copiii românilor. Merită remarcat că Partenie Cozma este ales director al Băncii „Albina” din Sibiu, în acelaşi an – 1885 – în care şi Carl Wolf devenise director al Casei Generale de Economii.
46% din fonduri, prin subscripţie publică
Pentru realizarea unei hidrocentrale trebuia implicată şi populaţia Sibiului. Este organizată, între 29 iunie şi 10 iulie 1893, o „expoziţie de electricitate”, în clădirea actualului Cerc Militar. Sunt prezentate fel şi fel de aparate, industriale şi casnice, care puteau fi acţionate de curentul electric – prese tipografice, războaie de ţesut, de tricotat, utilaje de fabricat săpun, mori de măcinat grâu, aparate folosite în atelierele de croitorie, de tâmplărie, strunguri, fierăstraie, maşini de cusut, de gătit, fiare de călcat. Se ştie că multă lume a venit atunci la expoziţie. Fiecare seară făcea senzaţie, saloanele expoziţiei fiind inundate de lumina becurilor. Şi asta în timp ce străzile Sibiului aveau atunci lumină de la 500 de lămpi cu petrol. Toţi cetăţenii oraşului – industriaşi, meseriaşi, oameni simpli – au primit câte un formular, prin care să spună dacă vor sau nu curent electric în urbea lor. Răspunsul la întrebare a venit puţin mai târziu, 46% din costurile realizării hidrocentralei fiind suportate din subscripţia publică.
O dată importantă este 18 mai 1895. Atunci e înfiinţată Societatea Uzinei Electrice Sibiu. Era nevoie de 450.000 de florini pentru realizarea lucrării. S-au emis 879 de acţiuni, a câte 500 de florini fiecare, dar şi 105 acţiuni de câte 100 de florini. Băncile care ţineau de breslele saşilor sibieni au dat, în total, 39% din bani. Contribuţia românilor se materializează prin Banca „Albina”, care achiziţio¬nează 100 de acţiuni a câte 500 de florini, însemnând 11% din totalul investiţiei şi devenind al doilea acţionar, ca importanţă, al noii societăţi.
Lucrare încheiată înainte de termen
Construcţia hidrocentralei a început în 1895. Au muncit, pe lângă specialiştii germani, şi 500 de ţărani din comuna Sadu. De remarcat că Societatea Uzinei Electrice din Sibiu încheiase, în prealabil, un contract cu Primăria din Sadu, pentru concesionarea terenului. Autorităţile locale au pus o condiţie – forţa de muncă să fie asigurată de comună. Aproape toată suflarea localităţii a fost angrenată în acest uriaş efort, care a durat până la 18 decembrie 1896, când uzina electrică va fi dată în exploatare. Termenul fusese stabilit la 1 ianuarie 1897, dar iată că s-a lucrat cu spor şi treaba a fost terminată cu două săptămâni mai devreme. Nu a fost uşor, mai ales că peste şantier veniseră ploile toamnei şi primele zăpezi ale iernii. Iar drumurile desfundate de la poalele muntelui nici pomeneală să fie primitoare. Toate componentele centralei, aduse din Germania, au fost transportate, de-a lungul Văii Sadului, în carele trase de boi. Şi nu oricum – se puneau şi câte zece perechi de boi la un singur car, când trebuia urnită din loc o piesă foarte grea.
Localnicii erau plătiţi în funcţie de contribuţia fiecăruia – unii lucrau cu braţele, alţii aduseseră animale pentru povară. N-a fost doar hidrocentrala, pentru că mai sus de aceasta, la doi kilometri spre munte, s-a ridicat un stăvilar, iar între acesta şi centrala electrică a fost săpat un canal, cu diametrul de 1,60 metri. Prin această albie betonată era dirijată apa de la stăvilar spre centrală. S-au montat stâlpi din lemn, în prima fază, pentru reţeaua de curent electric, de la Sadu până la Sibiu. Sârma ghimpată juca rolul firului de gardă al fiecărui stâlp. Centrala a fost dotată pentru un regim de funcţionare mixt, cu trei grupuri hidro şi două termo. Dacă nu se putea produce la un moment dat electricitate cu ajutorul apei, din cauza scăderii debitului, se trecea la termo, pe baza aburului. Sistemul a funcţionat astfel până în 1926, când partea termo a fost eliminată, demolându-se şi coşul de fum aferent. Secţiunii hidro i-au fost aduse îmbunătăţiri, în următorii ani, montându-se turbine cu o putere din ce în ce mai mare.
Consumi mai mult, plăteşti mai puţin
Curentul electric produs la hidrocentrala de la Sadu costa 50 de bani, în jurul anului 1900, raportându-ne la valoarea leului de azi. Se mergea pe următorul principiu – cu cât consumi mai mult, cu atât vei plăti mai puţin. Cei care doreau să aibă curent electric în fabrica sau în atelierul lor, dar şi consumatorii casnici încheiau un contract cu Societatea Uzinei Electrice din Sibiu. Apoi li se monta, în casă ori la fabrică, un contor. Sibiul este revitalizat de electricitate. Se ştie, pe baza datelor din 1906, că erau 3.242 de becuri, însemnând lumină în casele oamenilor, tot atunci funcţionând şi 89 de motoare electrice. În jurul unui motor se asociau mai multe ateliere, pentru a beneficia de forţa agregatului. Lucrurile evoluează spectaculos, ajungându-se, în 1929, la 40.000 de utilaje electrice.
Începutul, marcat de o tragedie
Primele zile de funcţionare ale hidrocentralei „Sadu – 1″ au adus moartea unui om. Era chiar directorul care a murit electrocutat, din cauză că n-a ştiut să umble cu noile aparate. De-asta a fost adus apoi un inginer din Germania – Sigmund Dahler – care a condus uzina timp de 40 de ani. Cu toate că şi-a început viaţa provocând o moarte, hidrocentrala s-a aflat totuşi sub zodia norocului, pentru că şi azi, după 114 ani de la inaugurare, funcţionează la parametri normali. E drept că cele patru turbine ale sale dezvoltă în total o putere de numai 1,6 megawaţi. Puţin, în comparaţie cu centralele moderne, la care un singur hidroagregat „pompează” şapte megawaţi. Dar altceva e mai important, dincolo de maşinării sau de banii investiţi în ele. E vorba de oameni. „Este important să vedem cum şi-au rezolvat oamenii problemele economice, cu peste un secol în urmă, cum funcţiona atunci spiritul comu¬nităţii”, spune inginerul Marcel Stancu, specializat în electrotehnică şi utilizările energiei elec¬trice. El ne-a pus la dispo¬ziţie toate datele adunate de-a lungul timpului, despre cine şi cum a construit „Sadu – 1″. Şi tot el a pus bazele primului muzeu al hidroenergeticii româneşti, deschis în 1996, unde pot fi admirate aparate şi utilaje care au vârsta străbunicilor.
Hidrocentrala în cifre
450.000 de florini a costat hidrocentrala de la Sadu
50 de bani costa în 1896 un kilowat produs la Sadu
1,6 megawaţi este puterea hidrocentralei
3.242 de becuri şi 89 de motoare electrice foloseau electricitatea de la hidrocentrală
