Ruxandra Milca: Voluntariatul la noi nu este susţinut structural

Ruxandra Milca nu este o vedetă, chiar dacă dă interviuri. Este o femeie care şi-a crescut singură cei doi copii şi pentru aceasta a fost nevoită să muncească mult. Deţinând diferite poziţii în diverse organizaţii şi acumulând experienţă, acum este consultant senior în ASCENDIS, cea mai mare firmă de dezvol­tare organizaţională de pe piaţă şi preşedinte al Asociaţiei „Prietenia”.

interviu de Maria Capelos

Cum priveşti acum parcursul unei mame singure, cu doi copii, care ajunge să aibă o carieră de succes?
R.M.: Acum, că am trecut prin acest drum, mi se pare mult mai greu decât realizam pe parcursul lui. Atunci nu stăteam să mă gândesc cât de greu sau de uşor îmi este. Consideram că nu am opţiuni şi făceam ce aveam de făcut. Îţi trebuie voinţă sau mai degrabă încăpăţânare, dar trebuie să ac­cep­ţi să faci şi nişte sacrificii la un moment dat. Când fiica mea avea 13 ani mi-a spus (cu reproş) că i-ar plăcea ca atunci când se întoarce de la şcoală să mă găsească aşteptând-o cu masa pusă sau călcându-i bluzi­ţele. I-am explicat pe îndelete că nu prea avem cum să facem altfel. Nu ştiu cât a înţeles atunci, dar acum vorbim de o tânără de 29 de ani, care are propria ei carieră şi care vede lucrurile cu totul altfel.

Asociaţia „Prietenia” are ca scop principal integrarea socială a tinerilor cu diza­bilităţi psihice şi asociate. Vorbeşte-ne puţin despre această activitate.
R.M.: Atâta vreme cât există un copil mic cu nevoi speciale, „avantajul” este că exis­tă părinţi sau membri ai familiei în putere şi activi care pot avea grijă de el. Cu timpul, aceşti copii cresc, devin adoles­cenţi, adulţi, oameni în vârstă, care nu mai sunt înduioşători, care au nevoi mai complexe. Pe de o parte. Pe de altă parte, părintele a îmbătrânit, şi el, nu mai are nici energia şi nici resursele necesare, fizice şi emo­ţionale pentru a se ocupa de copilul său. Există mulţi tineri cu nevoi speciale care, dintr-o neputinţă a părinţilor, practic nu au viaţă socială. În cel mai fericit caz li se asigură o existenţă curată, simplă, su­pra­vegheaţi de o persoană deseori foarte în vârstă. Oamenii aceştia, aşa cum sunt ei, cu diverse grade de handicap, au nevoie să socializeze. Pentru ei contează că plea­că la o anumită oră de acasă, se întâlnesc cu alte persoane decât membrii familiei, petrec împreună un timp. Contactele sociale îi ajută să evolueze în propriul ritm şi li­mi­te. Dar evoluează. Ceea ce pentru noi pare un lucru normal, banal, pentru ei poate fi reuşita vieţii lor, de pildă, să-şi lege singuri şireturile (operaţiune ce uno­ra le ia chiar doi ani de exerciţii asidue alături de o persoană cu răbdare să le arate).

Cum ai ajuns să fii conectată la acest subiect?
R.M.: Fiul meu, care are acum 25 de ani, are un retard psihic şi dificultăţi de relaţionare.

Există persoane care nu ar recunoaşte acest lucru public. Modul de percepere s-a mai schimbat cumva între timp?
R.M.: Destul de puţin. Dar pentru că exis­tă mai multe ONG-uri în ultima perioadă care se ocupă de persoanele cu nevoi speciale, faptul că din ‘89 încoace au existat contacte cu străini care ne-au învăţat cum se pune în practică caritatea, crearea unor centre de terapie socială de zi sau de tip locuinţă protejată, i-au mai scos pe cei care au nevoie de noi din tristul anonimat. Nu am reţineri în a vorbi despre fiul meu şi pentru că mi-am dat seama că numai povestind reuşesc să atrag oamenii şi să le obţin sprijinul. Deci, s-au modificat nişte comportamente şi mentalităţi. Sunt unii care îmi spun direct că nu vor să audă de astfel de probleme şi nu vor să se implice. Nu încerc să-i conving. Dar ei sunt puţini în comparaţie cu cei care răspund pozitiv.

Pentru că ai amintit de străini, românii sunt dispuşi să facă voluntariat?
R.M.: Nu prea. Voluntariatul la noi nu este susţinut nici structural şi nu este încurajat nici cultural. Într-o ţară străină voluntariatul în orice cauză este parte din pro­­gramul şcolar. De pildă, în vacanţele de vară vin în centrul nostru din Pantelimon grupuri de 15-20 de adolescenţi din Germania sau Elveţia să lucreze pentru 2-3 săptămâni. Apoi, mai vorbim şi de un anumit spirit, ce provine dintr-o disciplină mai veche, respect faţă de semeni, toleranţă.

Tu, personal, cum ai pornit pe acest drum?
R.M.: Din momentul în care afli că al tău copil, pe care l-ai născut sănătos, şi-a pierdut, practic, viitorul din cauza unei intervenţii medicale greşite, încerci orice. După vreo 11 ani de căutări, în ‘96 am găsit această asociaţie, înfiinţată de alţi părinţi în situaţii similare. De fapt, ei înfiinţaseră un fel de mini-grădiniţă, care încetul cu încetul, cu sprijinul unor parteneri din Elveţia s-a transformat într-o şcoală – Centrul de pedagogie socială Corabia din Bucureşti. Următorul pas a răspuns la între­barea: ce fac aceşti copii când împlinesc 18 ani şi ies din şcoală? Şi aşa a apărut Centrul de Socioterapie din Pantelimon.

În ce constă acest centru?
R.M.: Cu sprijinul partenerilor noştri din Germania şi Elveţia, asociaţia a cumpărat un teren şi s-au construit câteva clădiri care reprezintă un centru de zi cu ateliere de tâmplărie, ţesătorie, artizanat, seră şi o locuinţă protejată. Unii tineri trăiesc în locuinţa protejată de luni până vineri, în weekend se întorc în familii. Alţi tineri vin dimineaţa şi pleacă acasă după amiaza. Pe parcursul zilei, desfăşoară împreună di­ver­se activităţi terapeutice, abilităţi de viaţă, cum le numim – constând în grădi­nărit, tâmplărie, bucătărie…

Şi mărţişoare, bijuterii. Când am fost să văd centrul, mi-am cumpărat o pereche de cercei foarte frumoşi, care îmi sunt foarte dragi…
R.M.: Produsele pe care le produc tinerii în ateliere le vindem, pentru a putea sus­ţine o parte (infimă!) din costuri. Căutarea de parteneri şi sponsori pentru finanţarea centrului este o luptă fără sfârşit. Acum de pildă ne aflăm într-o campanie de strângere de fonduri pentru înfiinţarea unei întreprinderi sociale – bru­tărie bio şi grădină de legume ecologi­ce. În viitor sperăm ca această întreprindere, în care vor fi angajaţi şi tineri beneficiari ai centrului, să ne livreze necesarul pentru consumul propriu curent şi produse vandabile pe piaţă, astfel încât să ne creştem procentul de venituri din autofinanţare.

Am întâlnit oameni care m-au impresionat prin competenţa şi blândeţea cu care se comportau. Ce fel de om trebuie să fii pentru a putea face voluntariat aici?
R.M.: Munca este atât de grea şi atât de solicitantă psihic, încât nici o sumă de bani nu o poate răsplăti. Este o muncă ce practic nu poate fi cuantificată. În primul rând, trebuie să porţi o mare dragoste semenilor tăi. Şi nu este poezie ce spun. Pe de altă parte, de aici derivă o serie de cali­tăţi: persoane răbdătoare, cu un anumit har pentru a-i atrage pe tineri, pentru că tinerii trebuie să te placă pentru a putea lucra cu ei. Degeaba vrei să-i îngrijeşti, dacă ceva nu le place la tine, te resping. Când ai grijă un timp de aceşti oameni, invariabil îţi revezi priorităţile în viaţă. Ajungi să te bucuri de lucruri mici, fireşti, banale. Îţi reaşezi gândurile şi priorităţile. Devii puţin mai înţelept. Şi este o relaţie cu dublu sens: tu te îmbogăţeşti sufleteşte, iar pentru ei orice interacţiune cu cineva reprezintă un eveniment, pe care-l po­ves­tesc zile întregi după aceea.

Am reţinut din discuţia cu Ruxandra Milca că voluntariat nu înseamnă neapărat să vii acolo să speli podelele sau să dai cuiva să mănânce. Poţi desfăşura o activitate de PR, să faci un plan, să ţii legătura cu potenţiali sponsori. Orice ajutor care poate duce la capăt un proiect este bine­venit. Important este să se ştie că fiecare dintre noi poate contribui la o cauză socială. Nu neapărat cu bani. Zona fiind foarte diversificată, fiecare poate face ceea ce ştie mai bine să facă. De exemplu, poate contribui relaţional. Sau poate face lobby pentru a se elabora legi clare în acest sens. Sau poate petrece o zi din weekend plantând pomi, alături de prieteni pe care i-a mobilizat în acest sens. Tot ceea ce vă spun eu însă nu poate avea puterea de convingere pe care o are o vizită la acest centru. Vizitaţi-l, şi vă asigur că veţi ieşi de acolo alţi oameni, cu mult mai bogaţi! Informaţii despre Centrul Pantelimon puteţi afla de pe http://www.prietenia.org/.