„Bazar bizar”, „Ghidul nesimţitului”, „Fie-ne tranziţia uşoară – perle româneşti”, „Mi-e rău la cap, mă doare mintea – noi perle de tranziţie” sau „Fluturele negru”, apărut în această toamnă, sunt doar câteva din scrierile cu care Radu Paraschivescu şi-a delectat cititorii în ultimii ani. Un optimist incurabil, scriitorul şi traducătorul Radu Paraschivescu crede în continuare că „România este o ţară cu farmec” care va arăta din ce în ce mai bine.
Rezumând, cred în continuare că România e o ţară cu farmec şi un loc care în 2030 va arăta mai bine ca în 2010, la fel cum în 2010 arată mai bine decât în 1990.
Uram împreună şi în deplină pasivitate doi oameni primitivi
Aveaţi semnale că regimul Ceausescu va cădea? Credeaţi în acest lucru?
Radu Paraschivescu: Flerul meu politic era inexistent, cum a şi rămas, iar în faţa semnalelor eram opac. Aş fi caraghios şi ipocrit dac-aş spune că simţisem ceva în aer. Nu simţisem nimic, nu avusesem nici o intuiţie. Mestecam bombăneli şi refrene ale blazării în familie. Uram împreună şi în deplină pasivitate doi oameni primitivi, care ne sluţiseră vieţile. Mă răcoream înjurând şi mă străduiam să nu văd nici cenuşiul locului unde lucram, într-o bibliotecă tehnică, nici ameninţarea unor săptămâni şi luni inevitabil sterile. Nu speram să se întâmple nimic şi-i invidiam pe toţi cei care găseau curajul să rişte şi să plece din ţară. Aş fi vrut să am temeritatea lor.
Ce aţi simţit când aţi auzit de Timişoara? Naivitate, entuziasm, scepticism…
R.P: Momentul Timişoara m-a zguduit fiindcă aveam neamuri, cunoştinţe şi prieteni în Banat şi nu-mi era indiferentă soarta lor. De exemplu, vărul meu era în armată chiar atunci, la Lugoj, şi nu ştiam nimic de el. Liniile telefonice fuseseră întrerupte, iar comunicarea era imposibilă, ceea ce sporea nesiguranţa şi panica. În asemenea momente, gândeşti în imediat. Te preocupă soarta celor dragi înainte de orice altceva. Prin urmare, când am auzit relatările de la Europa Liberă, am simţit simultan teamă şi furie. Nimic altceva. Teamă pentru apropiaţii mei şi furie fiindcă desluşisem, cu întreaga mea candoare, iminenţa dezastrului.
Naivitatea a fost prima mea logodnică
Ce aţi făcut pe 21 decembrie? Aţi fost în stradă? Ce reacţii aţi avut? Ce aţi crezut că va urma?
R.P.: Naivitatea a fost prima mea logodnică. Pe 21 decembrie am ieşit în stradă cu nădejdea difuză şi stupidă că o să se întâmple ceva. Ce? Nu-mi era clar. Ceva. Directorul bibliotecii unde lucram ne-a spus să facem ce ne taie capul – să plecăm acasă, să rămânem la serviciu sau să ne ducem la miting. Am plecat spre Piaţa Palatului haotic, fără convocator şi semnătură, cum înţeleg că se procedase până atunci – fiind abia venit în Bucureşti după patru ani şi ceva de predat engleză la Făget, Timiş, nu avusesem parte de corvezi de acest tip. Ar fi trebuit să mi se pară suspect, dar nu mi s-a părut.
Povestiţi-mi întâmplări prin care aţi trecut dumneavoastră sau oameni apropiaţi.
R.P.: Am prins discursul din balcon al lui Nicolae Ceauşescu în mijlocul mulţimii. Era o mulţime oarecum indisciplinată, curioasă şi nerăbdătoare să se întâmple… nici ea nu ştia ce. La un moment dat, am auzit un huruit infernal, ca şi cum de undeva din spate, dinspre Palatul Regal, ar fi năvălit peste noi o divizie de tancuri. Ceva nu era în regulă. Panica a declanşat fuga isterică a oamenilor. Urlete, călcări în picioare, ochelari căzuţi şi striviţi sub tocuri, poşete rămase pe jos, plus senzaţia că ţi se pregătea o capcană pe care nu aveai cum s-o eviţi. Nu s-a uitat nimeni în urmă. Nu puteai să le pretinzi oamenilor luciditate şi sânge-rece în clipele acelea. Dacă le-ar fi avut, probabil că şi-ar fi dat seama că zgomotul era înregistrat şi venea din difuzoarele ascunse în copaci – aceleaşi care până atunci reproduseseră ovaţii la conservă cu prilejul discursurilor lui Ceauşescu. Am declanşat un sprint iepuresc şi m-am oprit în faţa unui rând de scutieri care tocmai coborâseră din nişte dube. Am făcut cale întoarsă şi am încercat să urc la o cunoştinţă care stătea într-un bloc de pe Boteanu, dar n-am găsit-o acasă. Când am coborât, miliţianul din faţa uşii m-a sfătuit lapidar: „Taie-o!”. A fost primul ordin din partea unui chipiu pe care l-am respectat cu drag.
Mă scârbesc cei care-l regretă pe Ceauşescu după ce tocmai s-au întors din concediu în Italia
Cum vedeaţi atunci viitorul nostru şi cum îl vedeţi acum?
R.P.: Evident, în decembrie 1989 toate judecăţile erau armate de iluzia binelui. Prin raportare la Ceauşescu, nimic nu putea fi mai rău. Poate doar un desant nord-coreean. Elementul-cheie era entuziasmul, aplombul descătuşat, dublat de sentimentul că ţi se dă drumul din lagăr şi eşti invitat să trăieşti de-adevăratelea. Am împărţit ziare pe stradă, m-am îmbrăţişat cu necunoscuţi, am făcut cerc în jurul unor maşini cu număr de Timiş de pe Calea Griviţei şi i-am sufocat cu întrebări pe cei dinăuntru. Totul era de recuperat, de refăcut, de repus în ordinea firească. Acum? Acum am dezamăgirile mele, mai cu seamă faţă de felul cum suntem conduşi/minţiţi, dar buna dispoziţie şi cordialitatea nu m-au părăsit. Nu sunt nici catastrofic, nici fatalist. Mă bucur în continuare de libertate şi mă cuprinde o tristeţe densă când aud de la unii şi alţii că „era mai bine pe-atunci”. Nu-i judec, fiindcă nu am căderea. Probabil că sunt apăsaţi de griji cotidiene şi de greutăţi de care eu, mulţumesc lui Dumnezeu, nu am parte. Mă scârbesc, în schimb, cei care-l regretă pe Ceauşescu după ce tocmai s-au întors din concediu în Italia, s-au aprovizionat cu delicatese de la supermarketul din colţ, pot citi orice, au şaizeci de canale TV pe telecomandă, niscai bani în cont şi o mică afacere. Rezumând, cred în continuare că România e o ţară cu farmec şi un loc care în 2030 va arăta mai bine ca în 2010, la fel cum în 2010 arată mai bine decât în 1990. Oricât ar fi de ispititor să cârcoteşti întruna.
Episodul 13-15 iunie 1990 a împins toată România în feudalismul timpuriu
Care credeţi că a fost elementul definitoriu din acea perioadă ce a determinat drumul ulterior pe care am mers?
R.P.: Categoric, episodul 13-15 iunie 1990. Comandourile minereşti binecuvântate de Ion Iliescu au însemnat cel mai ruşinos pas înapoi pe care l-ar fi putut face o ţară dornică să-şi regăsească drumul firesc. Ororile de la Bucureşti au împins toată România în feudalismul timpuriu. În beznă. De aceea, îmi vine greu să accept că Ion Iliescu e liber, în dispreţul crucilor sub care stau oameni nevinovaţi. Şi cei din iunie 1990, şi cei din decembrie 1989.
Există întâmplări sau stări de lucruri din comunism – chestii banale sau mai puţin – care v-au afectat atât de tare încât v-au creat spaime ori deprinderi pe care nu le puteţi uita nici acum?
R.P.: Sincer să fiu, n-am fost traumatizat de comunism în sensul propriu al cuvântului. Nu am coşmaruri din cauza anilor de-atunci. A fost o perioadă de enorme frustrări, asta fără discuţie. Frigul din casă, curentul electric luat cu orele, cozile la nimic, neputinţa de-a deschide gura fără să rişti enorm, interzicerea celor mai simple plăceri şi demonstraţiile de forţă ale satrapilor comunişti – nu uit nimic din toate astea până închid ochii. După cum nu uit umilinţa de-a fi să pus să aplauzi pentru cât de bine o duceai, când de fapt o duceai mizerabil. Pentru orice om normal, comunismul a fost un fierăstrău care i-a operat câteva amputări în viaţă. Însă, trebuie să recunosc, nu m-a urmărit nimeni de la facultate până acasă, nu mi-a vârât nimeni lampa în ochi. Am dus o existenţă-surogat, o viaţă-erzaţ, cu mici sau mari delicii clandestine (discurile pop-rock de la sârbi, ciocolata de la unguri şi cărţile din Bibliothèque de la Pléiade cumpărate în târgul de la marginea Timişoarei). Iar dacă nu mi-au rămas cicatrice pe suflet, explicaţia e simplisimă: cu binele te obişnuieşti imediat. Iar mie acum îmi este bine. Sunt sănătos, scriu ce vreau şi public ce scriu, lucrez într-o editură prestigioasă, pot face două-trei excursii afară pe an. Cerând mai mult, aş fi nu doar lacom, ci şi prost crescut. Dacă e totuşi să regret ceva, regret că n-am avut posibilităţile de-acum la vârsta de-atunci. Îi invidiez pe tinerii care pot astăzi să cutreiere lumea cu mintea proaspătă, fără să ceară voie ţării s-o părăsească o săptămână-două.
Sunt imun la dezamăgiri
Există personaje cu care v-aţi intersectat în viaţă şi despre care aţi aflat ulterior lucruri reprobabile vizavi de comportarea lor în comunism sau în timpul revoluţiei? Şi dacă da, ce aţi simţit faţă de aceştia, cum le priviţi acum?
R.P.: În general, am fost ferit de surprize neplăcute. Mi-am păstrat o mare parte din prietenii de-atunci, mi-am făcut alţii noi. Nu mulţi, dar buni. De câteva ori m-am întrebat dacă ar fi bine să aflu mai multe despre cei lângă care am trăit sau am lucrat. Sunt imun la dezamăgiri, mai cu seamă după ce am văzut câteva viraje şi cedări publice ameţitoare, aşa că nu m-aş fi clătinat. Dar până la urmă n-am mai făcut demersuri de lămurire. Cred în terapia ignorării. Şi mă bucur că nu am ce să-mi reproşez mie însumi, în afara greşelilor de parcurs pe care le comite până şi omul cel mai curat de pe pământ.
