Voinţă, curaj, determinare, capacitatea de a trece peste prejudecăţile celor din jur, ar fi doar câteva dintre calităţile ce o definesc pe Mihaela Mihăescu, preşedinta asociaţiei IHTIS.
ONG-ul, înfiinţat în 2004, îşi propune să ajute tinerii cu dizabilităţi, să militeze pentru integrarea lor în societate şi să-i convingă pe aceştia că pot duce o viaţă independentă.
Povestea Mihaelei Mihăescu începe în urmă cu 43 de ani, la Dorohoi.
„Am aşteptat mai bine de 36 de ore să vin pe lume, căci medicii lipseau. M-am născut cu asfixie la naştere, acesta fiind termenul medical ce a generat diagnosticul de sindrom extrapiramidal, deficienţă fizică ce se manifestă printr-o spasticitate accentuată”, povesteşte aceasta.
Deşi nimeni nu-i dădea nici o şansă de reuşită în viaţă, auzind pretutindeni „niciodată nu vei putea face nimic”, Mihaela a decis să nu se lase îngenuncheată de răutatea celor din jur şi a simţit că destinul său este altul, cel de a-i ajuta pe oamenii din jurul ei, ce primiseră din partea societăţii eticheta „buni de nimic”.
„Am pornit în viaţă auzind neîncetat, din partea tuturor, expresia „niciodată nu vei putea face nimic”. Nu aveam mai mult de 5 ani când am simţit că aceste cuvinte nu mi se potrivesc. Nimic ar fi însemnat nimic, ori eu ştiam deja să citesc. Mă învăţase mama, pe-afară, litere-silabe-cuvinte, scrise pe asfalt cu resturi de piatră şi cărămidă de la blocurile aflate în construcţie. Însă, în jurul meu erau şi copii, oameni care mă percepeau şi mă acceptau aşa cum sunt. Dacă pe primii mi-am impus singură să îi ignor, lângă cei din urmă m-am străduit să sporesc, gândind că ceea ce ştiu este mult mai valoros decât ceea ce (nu) pot”, adaugă Mihaela.
O parte din copilărie şi-a petrecut-o în sanatoriul din Gura Ocniţei, judeţul Dâmboviţa. Internările le vedea ca pe o condamnare, deoarece nu s-a considerat niciodată bolnavă.
Ce a văzut în sanatoriu a determinat-o să încerce să facă mai multe pentru tinerii cu dizabilităţi, consideraţi pe nedrept nişte incapabili.
„Observam în jur mulţi copii care ar fi fost capabili de multe, dar care din pricina dizabilităţilor lor fizice severe, erau socotiţi de specialişti ca fiind retardaţi şi stăteau luni în şir singuri în pătuţurile lor.
Anii au trecut. Schimbările de după ’89 şi lumea ONG-urilor m-au ajutat să mă perfecţionez. Am înţeles că libertatea după care tânjeam în copilărie înseamnă de fapt autonomie, şanse egale, integrare socială, self-advocacy”, adaugă Mihaela Mihăescu.
A decis să ducă o viaţă independentă, fotoliul rulant de care se ajută fiind perceput ca un mijloc „asistiv”, ce o poate duce mai repede şi cu efort fizic redus acolo unde îşi propune. În casă îl foloseşte în loc de cadru, mergând în urma lui.
„Cu un singur deget pot să tastez, cu un singur ochi pot vedea, toate celelalte abilităţi fizice îmi sunt limitate şi totuşi mă consider un om sănătos, pentru că aşa mi-e sufletul. Tot ceea ce fac izvorăşte din suflet, pentru mine partea materială contează mai puţin, chiar deloc. Am descoperit în timp că locul în societate nu îl ocupă nimeni prin ceea ce are sau prin forţa sa fizică, ci prin ceea ce ştie”, mai declară Mihaela.
Au urmat şapte ani de practică în voluntariat, seminarii, cursuri şi auto-informare. În 2004, a pus bazele asociaţiei IHTIS ce îşi propune să ajute tinerii cu dizabilităţi, să promoveze drepturile lor şi militează pentru o viaţă cât mai independentă pentru ei.
Pentru că este atât de devotată crezului ei, în cei şase ani de activitate a asociaţiei, cheltuielile lunare administrative şi o mare parte din acţiunile ONG-ului le-a susţinut din pensia ei de invaliditate.
„Proiectele au început timid în 2004, când activitatea tinerilor cu dizabilităţi fizice severe se rezuma doar la citit, vizionat programe TV şi plimbări în aer liber. Motto-ul nostru „Nu pot, nu există” a înfiripat în mintea unora întrebarea: Ce pot face eu? Astfel fiecare s-a descoperit pe sine şi domeniul în care se poate perfecţiona şi implica: bloggeri, literatură, muzică, artă manuală etc. La asociaţie rămân numai tinerii cu dizabilităţi fizice severe şi cu un coeficient de inteligenţă normal, care în orice împrejurare simt în străfundul sufletului lor acel „Eu pot!” pe care nimic nu-l poate învinge şi-şi dovedesc prin rezultate convingerea”, adaugă Mihaela Mihăescu.
Preşedinta asociaţiei mai spune că tinerii nu sunt „cocoloşiţi” de asistenţi, ci lăsaţi să se descurce singuri, să se implice în acţiuni, să înveţe să fie responsabili şi activi.
Cel mai mare vis al Mihaelei? Să pună bazele unui Centru de Viaţă Independentă, „un proiect inedit, ce nu se vrea a fi nici spital, nici azil, în care beneficiarul va veni ca într-o vacanţă activă şi va sta cât doreşte”, pentru ca membrii asociaţiei să nu mai depindă de întâlnirile online sau de spaţii închiriate.
Proiectul este ambiţios, sunt necesari 350.000 de euro pentru ca el să devină realitate. Centrul va exista „cândva” în comuna George Enescu, judeţul Botoşani, unde familia Mihaelei deţine suprafaţa de teren necesară.
De altfel, asociaţia a demarat şi o campanie de strângere de fonduri pentru centru, aşa că oricine doreşte să-i ajute, poate dona orice sumă în conturile IHTIS. Până acum s-au strâns 6000 de euro.
Dificultăţile financiare cu care se confruntă Mihaela Mihăescu au împiedicat-o să mai susţină material o a doua ediţie a unui festival de colinde, ce era dedicat tinerilor cu dizabilităţi, dar şi persoanelor fără probleme.
„Anul trecut, evenimentul a fost un real succes. Doar o manifestare în care toţi participanţii pleacă de pe poziţii de egalitate poate genera sentimentul de integrare socială deplină. Festivalul s-a desfăşurat sub forma unei competiţii la care au participat copii şi tineri cu vârste cuprinse între 6 şi 35 de ani, cu şi fără dizabilităţi fizice, tocmai pentru a nu lăsa loc discriminării. Mi l-am dorit şi în acest an, însă lipsa de interes din partea celor ce ar fi trebuit să îmi stea alături cel puţin moral şi fizic a determinat suspendarea sau amânarea acţiunii. Încă nu ştim sigur ce resurse vor ajunge la asociaţie în perioada imediat următoare. La ediţia din 2009, am acoperit singură 50% din cheltuieli. Aş fi făcut-o şi în acest an, dar fără o mică fărâmă de interes din partea celorlalţi, consider că nu greşesc prea mult dacă mă opresc şi eu o clipă în loc”, adaugă Mihaela Mihăescu.
Eforturile Mihaelei şi ale voluntarilor săi nu au rămas nerăsplătite. Asociaţia a obţinut premiul al III-lea şi menţiune la Gala Societăţii Civile 2009, Premiul Special ERSTE şi Menţiune la Gala Societăţii Civile 2010 şi o Diplomă de Excelenţă la Festivalul Internaţional de Folclor „Dobroge, Mândră Grădină.
