De la încheierea „contractului social” între populaţii (popoare) şi cei care să-i guverneze au trecut zeci şi zeci de secole. Contractul n-a mai fost însă revăzut în fundamentele lui, chiar dacă mai toate ţările (popoarele) au votat zeci şi mii de constituţii, fie cu monarhii, fie cu aleşii poporului. N-a mai fost revăzut pentru că popoarele s-au dilatat atât de mult încât nu mai poţi pune întrebarea ca acum cine ştie câte mii de ani, când s-o fi pus prima oară, tuturor.
Suntem obişnuiţi să-i considerăm reprezentanţii noştri numai pe cei care au fost, sunt şi vor fi aleşi, dar uităm cu desăvârşire că avem nişte reprezentanţi temeinic stabilizaţi, acolo, în îndepărtatul nostru trecut, persoane care habar nu aveau pentru câte generaţii „semnează” contractul. Părinţii fondatori acei anonimi sunt, dar noi, toţi cetăţenii mai tuturor statelor, îi ţinem minte pe cei de mai încoace, de la actele adiţionale ale contractului iniţial, semnate la fondarea statelor moderne.
Părintele teoriei asupra „contractului social”, Jean-Jacques Rousseau, credea că „omul se naşte liber şi (cu toate acestea) peste tot el se găseşte în lanţuri”. Libertatea naturală îi dădea dreptul la o viaţă scurtă şi pândită de pericole din toate părţile, pericole de care vrând să scape, şi-a cedat libertatea – sau o mare parte a ei – unora care să-l apere şi să-l guverneze, în cele din urmă. Iar guvernările au ajuns în zilele noastre, chiar în cele mai democrate state din lume, să nemulţumească aproape pe toată lumea. Proiecte de legi precum aceea a majorării cu doi ani (de la 60 la 62) a vârstei de pensionare în Franţa scot în stradă sute de mii şi chiar milioane de oameni – şi nu pentru a aclama, ci, dimpotrivă, pentru a huidui.
Mii de oameni au ieşit şi la noi în stradă, deşi proporţia între populaţia Franţei şi cea a României e alta, atunci când s-au redus salariile, ca şi atunci când nu s-a putut respecta mărirea salariilor profesorilor cu 50%. Zilele trecute, un abuz a săvârşit, după toate aparenţele, un secretar de stat din Ministerul Justiţiei, admonestând nişte magistraţi pentru o hotărâre pe care o dăduseră într-un proces împotriva reducerii salariilor reclamanţilor. Ne întorceam, astfel, la primii ani ’90, când preşedintele Ion Iliescu tuna şi fulgera împotriva magistraţilor care dăduseră prea multe hotărâri de restituire a unor drepturi de proprietate încălcate cu brutalitate de regimul comunist.
După care toate procesele de acest gen fuseseră blocate sau, dacă nu toate, majoritatea, atrăgând o avalanşă de decizii ale CEDO împotriva statului român. E drept, acum nu se mai pronunţă preşedintele, ci un demnitar de rang mult inferior, dar tot din domeniul politicului vine şi această imixtiune. A te întoarce după mai bine de 15 ani la acelaşi procedeu demonstrează nu numai că stăm pe loc, ba chiar că dăm înapoi, vorba fiului lui Trahanache. Dăduserăm înapoi destul în zona economică, din cauza crizei, dar să fie recesiune şi în politică pare de neconceput. Şi totuşi este. Sigur că doamna de la Ministerul Justiţiei care a făcut declaraţiile respective nu s-a gândit, când le făcea, la vreun contract social, nici măcar la Constituţie, care e o formă a cine ştie câta oară actualizată a lui, nu cred că s-a gândit, că altfel, poate, renunţa. Sau o fi primit ordin să nu se gândească, sau are ordin ca, în general, să nu se prea gândească la asemenea amănunte, nesemnificative pentru o putere politică prea sigură pe ea.
Împotriva acestei declaraţii lumea nu se grăbeşte să protesteze, pentru că ori nu ştie, ori nu este conştientă de pericolele care stau în spatele ei. Şi aşa, probabil, de mii şi mii de ani, prin mişcări mai ample sau mai reduse, s-a tot modificat contractul social, de au ajuns astăzi oamenii să se întrebe, disperaţi, dar neputincioşi, cum ar putea să-i schimbe pe cei care-i guvernează. Povestea cu alegerile democratice s-a dovedit prea slabă pentru schimbarea pe care toată lumea ar dori-o. Căci nu e vorba aici de schimbarea PDL, deşi şi de asta e vorba, de la putere, ori numai a dlui Traian Băsescu, deşi şi aceasta e pusă în cauză, ci chiar de schimbarea fundamentală a modului în care este înţeleasă guvernarea la noi. Adică tocmai a contractului social. Or, asta e o utopie. De când stră-stră-stră-strămoşii noştri, reprezentându-ne, în fond, chiar dacă nu noi i-am ales, şi-au cedat unele drepturi către „persoana publică”, aceasta s-a tot dezvoltat, un alt gânditor politic, englez de data asta, a şi comparat-o cu Leviathan, astfel încât să nu mai semene deloc cu ceea ce acceptaseră cei dintâi semnatari ai actului constitutiv al statului.
Nu mai seamănă nici la noi, vorba aia, cu ce ne-a promis acest stat, această formă recentă de stat, darmite cu ce vor fi intenţionat primii semnatari. Nu-i vorbă că, în general, lumea a evoluat atât de atunci, încât, oricum, contractul tot s-ar fi modificat. Numai că modificarea este, în zilele noastre, prea brutală şi prea definitivă. Sau cel puţin aşa pare. Iar oamenii conştienţi de ce se întâmplă cu noi se întreabă, fără a găsi răspuns, ce să facă şi cum să facă pentru a schimba din temelii acest tip de politică, îndreptată numai şi numai spre cei care o fac, nu şi spre cei care le-o încredinţează şi îi şi plătesc pe deasupra.
