Coreea a făcut parte din imperiul japonez începând cu anul 1910, însă la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, sovieticii, care intenţionau să invadeze Manciuria, au găsit o breşă în apărarea niponă şi au ocupat partea de nord a peninsulei. Similar s-au comportat şi trupele americane, care, deşi aveau în plan invadarea unor insule japoneze, au găsit culoar liber şi au ocupat sudul peninsulei. Coreea a fost cucerită mai degrabă întâmplător, aşa că Moscova s-a înţeles repede cu Washingtonul şi au împărţit peninsula în două zone relative egale, cu linia de demarcaţie la paralela 38. Înţelegerea ar fi trebuit să dureze până la crearea unui govern unic coreean, urmând ca marile puteri să se retragă după aceea. Ceea ce au şi început să facă între 1948 şi 1949, numai că în lipsa unei lămuriri clare cu privire la cine va conduce ţara, peninsula a rămas împărţită în Republica Coreea în sud, sprijinită de americani, şi Republica Democratică Coreea în nord, sprijinită de sovietici.
Cum au apărut cele două Corei
Încă de atunci, preşedintele Coreei de Sud, Syngman Rhee şi-a dorit suportul americanilor pentru ocuparea părţii de nord a peninsulei, însă administraţia Truman a preferat o retragere treptată din Asia de Sud Est, în dauna unui război care ar fi iritat Uniunea Sovietică şi China. După aproape un mileniu de uniune, diviziunea Coreei în două era de neacceptat. Aşa că deţinera întregii ţări şi-o dorea şi preşedintele comunist Kim Ir Sen, care i-a cerut sprijinul lui Stalin. Sovieticii i-au dat undă verde lui Kim Ir Sen în 1950, după o prealabilă consultare cu Mao Zedong. Stalin i-a permis lui Kim Ir Sen să invadeze Coreea de Sud în acelaşi mod cum i-a permis lui Ho Si Min să intensifice ofensiva împotriva francezilor din Indochina.
Cele două Coreei aveau atunci o importanţă strategică redusă în geopolitica globală, însă invazia comuniştilor din nord încălca graniţa stabilită de Naţiunile Unite şi îi surprindea pe americani, care nu au ezitat să vină imediat în sprijinul Coreei de Sud. Desigur, reacţia Washingtonului l-a surprins şi pe Stalin, care, în mod bizar, nu se aştepta la o asemenea promptitudine, deşi ştia că în zonă sunt concentrate trupe americane. Războiul a durat trei ani şi a debutat cu o ofensivă crâncenă din partea comuniştilor, care ar fi putut câştiga dacă contraofensiva de la Inchon, condusă de generalul Mac Arthur, nu ar fi surprins armata nord coreeană. Mac Arthur ar fi cucerit şi el întraga peninsulă, însă în noiembrie 1950 a intrat în scenă armata chineză, care a deplasat în sudul râului Yalu aproximativ 300.000 de soldaţi. Războiul a continuat până în iulie 1953 şi a lăsat în urmă o peninsulă devastată şi divizată politic.
Conferinţa de la Geneva din 1954 nu a contribuit cu nimic la unificarea celor două state, iar perioada care a urmat a fost presărată cu numeroase incidente, începând cu construcţia unor tunele clandestine care tranzitau graniţa şi până la spionaj, infiltrări şi altercaţii armate. Se apreciează că din 1954 şi până în 1992, între cele două state au avut loc peste 3000 de incidente, cele mai frecvente fiind din zona spionajului.
Declinul Coreei de Nord
În Coreea de Nord, dictatorul Kim ir Sen şi-a condus brutal ţara şi, până în 1961, şi-a eliminat pe rand toţi adversarii. Deşi Nikita Hrusciov a atacat virulent mitul lui Stalin, Phenianul a continuat să îl celebreze pe controversatul dictator până în 1980. Surprinzător sau nu, până în 1970 economia statului comunist a fost mai puternică decât cea a Coreei de Sud. Apoi a venit criza petrolului, iar masivele investiţii în armată şi în industria mineritului, precum şi defectuoasa ecomonie centralizată, au dus ţara în pragul falimentului şi au făcut-o dependentă de împrumuturi străine. Mai mult, Kim ir Sen a rămas indiferent la declinul comunismului în lume şi a fost neimpresionat de reforma lui Mihail Gorbaciov, fapt care a contribuit la declinul relaţiei dintre cele două state.
Coreea de Nord devine un stat tot mai ostil şi mai izolat faţă de lumea exterioară, chiar şi faţă de celelalte statele comuniste. După moartea lui Kim ir Sen din 1994, la conducere a urmat fiul său Kim Jong-il, care a continuat investiţiile în armată, în activitatea nucleară şi a adâncit prăpastia economică. În timp ce populaţia suferea de foamete, Coreea de Nord a anunţat pe 10 februarie 2005 că deţine armament nuclear, iar pe 9 octombrie 2006 s-a laudat că a detonat în subteran prima bombă nucleară.
Ascensiunea Coreei de Sud
În comparaţie, din 1948 şi până acum, Coreea de Sud a trecut prin şase republici şi o scurtă guvernare militară. Cea de a şasea Republică a început în anul 1987 şi durează până astăzi.
Destinul Coreei de Sud s-a schimbat radical odată cu alegerea lui Roh Tae-woo la preşedinţie, cu Jocurile Olimpice de la Seul şi cu semnarea tratatului Nordpolitik, care revigora legăturilor diplomatice cu Uniunea Sovietică, China şi Europa de Est. Un an istoric pentru cele două Corei a fost 1990, când nordul a acceptat propunerile sudului în ceea ce priveşte anumite schimburi culturale şi politice.
În 1992, Kim Young-sam a fost ales preşedintele Coreei de Sud, fiind primul din sânul societăţii civile. El a propus construcţia unei noi Corei şi a continuat relaţiile bune cu Coreea de Nord, până la moartea lui Kim ir Sen. Şase ani mai târziu a fost ales preşedinte Kim Dae-jung, care a continuat reforma de democratizare a ţării şi reconstrucţia industrială. Kim Dae-jung a înregistrat succese şi în diplomaţie, odată cu programul politic Răsărit de Soare, care avea ca scop întărirea legăturilor politice dintre nord şi sud şi pentru care a câştigat premiul Nobel pentru Pace în anul 2000. În 2002, Coreea de Sud a coorganizat alături de Japonia Campionatul Mondial de Fotbal, câştigând un capital imens de imagine, precum şi un important profit economic.
Reunificarea celor două Corei este un ţel naţional încă viu pentru ambele state, însă fiecare dintre ele şi-ar dori propiul sistemul politic în întreaga peninsulă. Mici paşi către reunificare au fost făcuţi la 15 iunie 2000, când ambele state au semnat o declaraţie în care se angajau să lucreze pe viitor la un program de unire sub un singur guvern. Numai că diferenţa de la cer la pământ dintre cele două rigimuri, dezechilibrul economic, diferenţele culturale şi exodul cetăţenilor nord coreeni în Coreea de sud au împiedicat avansarea demersurilor.
Cine îşi va pierde răbdarea
Coreea de Sud a deţinut arme nucleare americane începând cu anul 1958, însă SUA le-a retras în decembrie 1991, în urma unei iniţiative de neînarmare iniţiată de George H.W. Bush. Washingtonul nu este nici în prezent foarte entuaziast cu privirea la reînarmarea nucleară a Coreei de Sud, de teama unor reacţii negative din partea Chinei, Japoniei şi Rusiei. În plus, americanii se tem că dacă ar oferi asistenţă nucleară sudului, atunci ar legitima activitatea de îmbogăţire a uraniului în Coreea de Nord. Cu toatea acestea, SUA şi-a reconfirmat protecţia nucleară acordată Coreei de Sud, în special după testele nucleare din octombrie 2006 şi mai 2009 făcute de Phenian.
Coreea de Nord şi-a reconfirmat ostilitatea acum câteva zile, odată cu atacul unei baze militare sud coreene din insula Yeonpyeongdo, care vine la puţin timp după ce guvernul de la Phenian a anunţat că deţine o nouă centrală nucleară sofisticată, capabilă să producă uraniu îmbogăţit. De-a lungul ultimilor patru ani, Coreea de Nord a forţat limitele neînarmării nucleare impuse de SUA fără să i se întâmple nimic, iar recentele atacuri cu arme convenţionale aruncă o mare ceaţă asupra întregii situaţii.
Coreea de Nord pare să forţeze limitele acceptabilului în ceea ce priveşte atacurile cu arme convenţionale, asta la scurt timp după ce s-a erijat ca putere nucleară. Sau poate că testează pur şi simplu reacţia Coreei de Sud şi loialitatea aliaţilor ei. Sau, de ce nu, poate că guvernul de la Phenian vrea să îşi arate muşchii acum, când sinistrul Kim Jong-il este cu un picior în groapă şi la succesiune urmează neexperimentatul să fiu, Kim Jong Un, un pasionat al filmelor cu Jean Claude Van Damme.
