Dincolo de spectacolele străine sau cele ale regizorilor străini care au lucrat în România, cele mai comentate montări invitate în a 20-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru, încheiat pe 7 noiembrie, au fost cele independente.
A fost şi o excepţie, montarea lui Andrei Şerban de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj „Strigăte şi şoapte”. Dar cum spectacolul a fost conceput pentru un număr limitat de spectatori, el nici nu a putut fi văzut de multă lume. Poate că ar fi meritat un număr mai mare de reprezentaţii, nu doar două ca în cazul tuturor spectacolelor din FNT. Poate că ar fi bine ca la ediţiile viitoare, montările concepute pentru un număr limitat de spectatori să aibă mai multe reprezentaţii. Principiul egalităţii chiar nu funcţionează în acest caz, o montare la care spectatorii stau pe fotolii, sala putând avea între 300 şi peste 1.500 de spectatori pe reprezentaţie, iar la o montare ca aceea a lui Şerban, abia intră vreo 150 de oameni. La ambele reprezentaţii.
Revenind la independenţi, şi de data asta, au demonstrat că diferenţa între sistemul de stat şi cel „alternativ” stă doar în modalitatea de producţie, nu în calitatea produsului artistic, după cum motiva selecţionerul Cristina Modreanu integrarea spectacolelor independente în secţiunea principală a festivalului.
Ceea ce a atras cel mai mult atenţia, dintre spectacolele româneşti, a fost prezenţa celor două montări care au ca punct de plecare evenimente majore, dar încă puţin discutate, din 1990. Primul este „20/20″, scris şi montat de Gianina Cărbunariu la Yorick Studio din Târgu Mureş. Cu o echipă formată din actori români şi maghiari (din România), regizoarea pune în discuţie apariţia conflictului interetnic din martie 1990. Al doilea este „Capete înfierbântate”, un spectacol regizat de David Schwartz după un text al Mihalei Michailov, în care actorul Alexadru Potocean reia poveştile Mineriadei din iunie ’90, prin intermediul a şapte istorii spuse de participanţi importanţi ai acelor „evenimente”. Sunt două spectacole care nu emit judecăţi şi nu încearcă să găsească vinovaţi, dar care pun în discuţie nişte evenimente pe care mulţi le vor uitate. Şi chiar şi din punctul de vedere al reuşitei artistice, sunt unele din cele mai interesante creaţii ale stagiunii trecute. Aşa că, atunci când se mai joacă (căci se joacă rar), nu le rataţi.
Din punctul meu de vedere, surpriza plăcută la FNT 2010 a venit exact atunci când mă aşteptam mai puţin. Spre final, desigur. Şi surpriza a constat într-o montare deloc spectaculoasă. E vorba de piesa irlandezului Conor McPherson „Hoţii” (foto), montată de Cristi Juncu la „Teatru 74″, teatrul independent de limbă română din Târgu Mureş. (Yorick Studio e compania de limbă maghiară, care îşi are sediul în acelaşi Bastion al Măcelarilor din cetatea mureşeană ca şi „Teatru 74″. Primii sunt la demisol, iar ultimii la etaj.) E vorba de un spectacol de o oră şi jumătate în care trei actori (Theo Marton, Marius Turdeanu şi Cătălin Mândru) stau pe scaun. Dar, nu ştiu cum, această abordare absolut minimală a montării o face cu atât mai interesantă.
