De câţiva ani, pictura românească de artă a explodat pe piaţa europeană de artă; se spune chiar că, alături de pictura chineză, a devenit vedeta ultimilor ani. Cota internaţională a picturii chineze a crescut enorm după ce a intrat în atenţia colecţionarului Charles Saatchi. Expoziţia „Revoluţia continuă” din 2008 de la Galeria Saatchi a confirmat valoarea acestei şcoli şi a adăugat 1-2 zerouri la coada preţurilor pentru un tablou semnat de Yue Minjun, Zhang Xiaogang sau Qiu Jie. Despre Şcoala de la Cluj a început să se vorbească în Europa de trei ani, cam după intrarea României în UE, şi literalmente a explodat pe piaţă; e drept, pentru o lucrare de Adrian Ghenie, Victor Man, Mircea Suciu sau Zoltan Bela nu se plătesc sute de mii de dolari, ca pentru omoloagele sale chineze, dar România nu este China, iar artiştii noştri veniţi din Cluj nu au avut în spate aparatul de promovare al lui Charles Saatchi.
Pornind de aici, 40.000 euro pentru un artist de 30 de ani din Est este o sumă mai mult decât onorabilă. Întrebarea e: ce anume face succesul acestei şcoli? Zoltan Bela susţine că în Vest arta transgresivă, acea formă de artă care trăieşte din provocări, şoc şi încălcarea tabuurilor, a devenit deja normă şi oamenii s-au săturat de ea – motiv pentru care ei au început să arate interes figurativului, reprezentării formelor din realitate. Într-un sens, arta clujenilor noştri s-a reîntors la rădăcinile picturii, de unde o anume seriozitate, soliditate, şi, de ce nu, chiar la un anume conservatorism. În ultimii ani, seriozitatea şcolii din Ardeal vinde mai bine în Occident decât arta ludică a bucureştenilor ultimei generaţii, care fac eforturi să se sincronizeze cu arta transgresivă a Vestului – sau să recupereze trendurile care s-au succedat în perioada de după al doilea război mondial. Lucrurile încep să se schimbe şi în România, nu mai trebuie să locuieşti în Bucureşti ca să te faci cunoscut; o anume descentralizare în câmpul artelor este benefică.
În ultimii ani, seriozitatea şcolii din Ardeal vinde mai bine în Occident decât arta ludică a bucureştenilor ultimei generaţii.
