România Liberă prezintă începând de astăzi poveştile unor întreprinzători care la începutul secolului trecut au fost deschizători de drumuri în domeniile în care au activat. După război, mulţi dintre ei au înfundat puşcăriile comuniste
Cea mai mare fermă pentru producerea seminţelor din Europa de Est a existat în apropiere de Slobozia, între anii 1934 şi 1949. Această realizare de excepţie aparţine diplomatului Aureliu Popescu, care şi-a propus atunci să protejeze agricultura de importurile de seminţe scumpe. În ciuda acestui succes, în 1950, comuniştii l-au aruncat în închisoare.
Din punct de vedere al agriculturii, România anilor ’30 semăna foarte mult cu cea de astăzi, când peste 90% din legume sunt din import. La fel şi seminţele pentru legume. Cum era în perioada interbelică? Situaţia era descrisă de Consiliul Superior Economic: majoritatea seminţelor pentru legume erau aduse din Olanda, Bulgaria, Ungaria şi Germania. Ţara noastră avusese la vremea aceea o expe-rienţă stupidă cu importurile din Bulgaria. Vecinii noştri ne-au vândut rapiţă, în loc de varză, şi sfeclă de furaj, în loc de sfeclă roşie. Pe de altă parte, chiar dacă apăruseră şi la noi ferme de specialitate, seminţele de acolo nu erau vândute direct ţăranilor, ci prin intermediari, în târguri. Calitatea produselor era pusă de multe ori sub semnul întrebării, din cauza lipsei irigaţiilor, dar şi a faptului că nu se aplicau corect tratamentele împotriva dăunătorilor.
Decorat la Paris cu Legiunea de Onoare
Aureliu s-a născut la Bucureşti, în 1898, din tată funcţionar şi mamă croitoreasă. A învăţat singur limba engleză şi s-a prezentat la examen pentru o bursă la Şcoala de Studii Economice din Londra. Ca să trăiască acolo, câştiga bani din spălat vase, traduceri şi meditaţii particulare. Reuşeşte să-şi ia licenţa în 1923. Va fi bursier, până în 1929, al Fundaţiei Rockefeller la Columbia University din SUA. Este numit ataşat al Ambasadei României din Paris.
Face studii asupra pieţei franceze şi, pe baza acestora, e semnată o nouă convenţie între cele două ţări, încât volumul schimburilor comerciale între Paris şi Bucureşti creşte rapid de la 400 de milioane la patru miliarde de lei. Pentru această reuşită, Guvernul Franţei îi acordă românului Legiunea de Onoare în grad de ofiţer. Este numit consilier pe lângă legaţiile României din Paris şi Londra.
În toată această perioadă, Popescu acumulează informaţii despre felul în care era organizată agricultura din alte ţări, mai ales în fermele de elită pentru producerea seminţelor de legume. Vizitează societăţi agricole din Franţa, Anglia, Germania, Danemarca, Olanda şi Bulgaria. Între timp, este numit secretar general al Ministerului de Industrie şi Comerţ din Bucureşti, apoi director general pentru Monopolul Alcoolului din Ministerul de Finanţe. Dar renunţă la tot, în 1935, notând mai târziu că „am părăsit cariera de funcţionar superior, fiind în conflict cu concepţiile politice din acea perioadă”. În urmă cu un an, se căsătorise cu artistul plastic Lelia Urdărianu, moştenitoarea domeniului Perieţi, care avea o suprafaţă de 390 de hectare.
Primii paşi
Fostul diplomat a vrut să schimbe din temelii faţa legumiculturii şi să creeze la Perieţi un nou model de a lucra pământul, după cele mai performante reguli, aşa cum le văzuse aplicate în alte ţări. Iată ce scria despre situaţia acestui domeniu din România anilor ’30: „Am găsit în ţară un haos de soiuri nepotrivite şi, în majoritatea cazurilor, corcite. Ce se producea în ţară erau seminţe neconforme cu regulamentele ştiinţifice.
Nu se făceau nici un fel de selecţionări în vederea ameliorării soiurilor”. Primul pas a fost să pună bazele unei colaborări de lungă durată cu Institutul de Cercetări Agronomice din Bucureşti şi cu Staţiunea de Cercetări Agronomice de la Mărculeşti, din judeţul Ialomiţa, dar şi cu ferme străine de prestigiu, la loc de cinste fiind „Vilmorin” din Franţa. Apoi a importat tehnologie occidentală – tractoare, prăşitoare, batoze, germinatoare, vânturătoare, selectoare. Toate clădirile din incinta noii ferme au fost proiectate de Lelia Urdărianu.
Model de sistematizare
Întinse parcele, perfect nivelate de mâna omului, fuseseră delimitate atât de spaţiu – câte un kilometru de teren viran între ele, cât şi de garduri şi salcâmi. Distanţa între loturi era necesară pentru a se evita „corcirea” diverselor soiuri de seminţe. S-au amenajat diguri de aproape doi metri înălţime, contra inundaţiilor. Conducte subterane şi canale betonate, la suprafaţă, toate porneau din râul Ialomiţa, invadând câmpurile, pentru irigaţii. Grădinile produceau seminceri sau plante-mamă. Varză albă, varză roşie, morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, sfeclă semi-zaharoasă, salată de Witloff, ceapă, praz, ridichi de iarnă, ardei, vinete, pătlăgele roşii, castraveţi, dovleci, pepeni galbeni şi verzi.
S-a încercat aclimatizarea, cu succes, a unor seminţe cu totul noi pentru ţara noastră, precum două rădăcinoase din Franţa – Scorzonera şi Salsifia, ceapă şi usturoi din Egipt, Mangold, un fel de spanac, pepeni din America. Ferma avea capacitatea de a produce 80 de soiuri de seminţe. Tot ce era neconform ştiinţific se transforma în hrana sutelor de animale crescute în fermă. O crescătorie de porci din rasa York, vaci din rasa Siementhal.
Se adăugau caii şi boii folosiţi la munca din câmp. Pe o suprafaţă de cinci hectare au fost ridicate zeci de clădiri – administraţia, locuinţa inginerului agronom, a grădinarului-şef, un cămin pentru 200 de muncitori, case pentru salariaţii cu familie, conacul în care Aureliu Popescu şi soţia lui îşi petreceau mare parte din an, grajduri, magazii, atelierele de tâmplărie, de fierărie, spaţiile pentru repararea batozelor, combinelor, altor agregate.
Legumele „premiante”
Se ajunsese în 1940 ca ferma de la Perieţi să producă două vagoane de seminţe mici şi peste zece vagoane de seminţe mari. Obţinerea produselor de calitate superioară s-a făcut după ce s-au comparat şi s-au ameliorat soiurile autohtone şi cele din import. „Am adunat seminţe de la grădinarii locali, în vederea obţinerii seminţelor bune de pornire pentru şesul Dunării. Am adus apoi din străinătate soiuri curente, pentru a putea compara şi alege din toate ce e mai bun pentru sudul României”, explică Aureliu Popescu în scrierile sale. Tot el afirmă că, din toate seminţele adunate din ţară, nu găsise nici un soi pur. „Din seminţele autohtone şi din cele importate am ales tot ce a fost mai bun.
Apoi ne-am apucat de ameliorare”, adaugă omul nostru. Abia în 1947 sunt încheiate experimentele şi se trage concluzia că anumite legume pot avea randament maxim în zona Bărăganului, la producţia de seminţe, în condiţiile solului şi climei.
Iată lista „premiantelor”: ceapa şi prazul, spanacul, salata, dovleceii, pepenii galbeni, mărarul, porumbul de masă şi plantele furajere. Acestea pot fi rodnice chiar şi la „uscat”, adică fără apă în exces.
Un alt fapt demn de semnalat este legat de agricultura biologică. Pământul fermei de la Perieţi era îngrăşat cu fecale de animale şi de om. Se stabilise chiar ce fel de „materii” au efect benefic asupra anumitor plante. De pildă, excrementele de cai erau bune pentru încălzirea răsadniţelor. Cele de porc îngrăşau solul din care răsăreau legumele, fecalele de la cornute mergeau la cartofi, iar cele de la om şi de la oaie se „adaptaseră” la pătlăgelele roşii.
Efectele asupra pieţei seminţelor
Un raport din 1945, întocmit de doi specialişti ai Ministerului Agriculturii, scotea în evidenţă producţia, selecţia şi ameliorarea seminţelor de legume din Perieţi. „Putem spune că nu există la noi în ţară nici o fermă particulară sau de stat mai bine înzestrată sau amenajată pentru producerea seminţelor ca cea de la Perieţi.
Se aplică cel mai sever control la alegerea plantelor-mumă în timpul plantării şi al perioadei de vegetaţie”, certificându-se că unitatea „asigură jumătate din nevoile ţării de seminţe pentru legume”. Un alt raport, de data aceasta din 6 martie 1946, arată că „ferma poate servi drept model şi peste graniţele ţării”, iar în 1947 tot Ministerul Agriculturii numeşte fenomenul Perieţi drept „cea mai mare fermă pentru obţinerea seminţelor de legume din Răsăritul Europei”. Un efect al acestei situaţii se produce pe piaţa seminţelor de legume din România, preţul scăzând semnificativ.
De exemplu, dacă seminţele de ceapă din Bulgaria se vindeau cu 6.000 de lei pe kilogram, cele de la Perieţi erau la jumătate. Iată alt pasaj din însemnările lui Popescu: „Ferma noastră e azi apărătoarea ţării contra monopolului străin al producătorilor de seminţe de legume”.
Condamnat pentru „uneltire”
Tot ce s-a făcut la Perieţi, începând din 1934, a fost şters cu buretele pe 2 martie 1949, când ferma este naţionalizată de comunişti. Un om care fusese la viaţa lui diplomat de carieră, decorat în ţară şi în străinătate, precum Aureliu Popescu, este prezentat în faţa completului de judecată ca „grădinar de meserie”, acuzat că a importat seminţe de legume din America, pe care a vrut să le aclimatizeze în România.
Este condamnat, pe 23 decembrie 1950, la trei ani de închisoare. Va fi arestat din nou în 1959, eliberat în scurt timp, dar condamnat în 1960 la alţi patru ani de carceră, de data asta pentru „delictul de uneltire contra ordinii sociale”.
E graţiat pe 1 ianuarie 1963, după ce soţia lui trimite un memoriu lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul statului. „Nu ştiu dacă mai trăieşte, l-am zărit ultima oară la proces, acum doi ani, şi în halul în care e, grav bolnav de inimă, eliberat acum abia ar putea să-şi trăiască în mai puţine suferinţe boala, iar eu, după 28 de ani de căsnicie, aş putea să-mi fac datoria de soţie, îngrijindu-l”, scria atunci Lelia Urdărianu.
Dar poate că cea mai mare ironie a sorţii abia acum urma, pentru că exact în 1963 autorităţile de la Bucureşti se pregătesc pentru un congres internaţional de „ştiinţa solului”. Cine credeţi că este chemat să traducă în limba engleză toate documentele congresului? Aureliu Popescu! Cel care avea să se stingă pe 1 martie 1967.
RL va publica în zilele următoare şi poveştile altor pionieri ai României moderne. În ciuda faptului că, la vremea lor, au fost deschizători de drumuri în multe domenii, mulţi dintre ei au ajuns în puşcărie după ce comuniştii au venit la putere.
Monument de istorie agrară
Azi putem vorbi despre singurul monument de istorie agrară din România, aşa cum a fost el recunoscut, încă din 1996, de Ministerul Culturii. Este chiar ferma interbelică de la Perieţi. Un singur om vrea să readucă la viaţă trecutul, Răzvan Ciucă, directorul Muzeului Naţional al Agriculturii, aflat în Slobozia.
El a coordonat scrierea unei cărţi despre Aureliu Popescu şi faptele sale. La această carte a contribuit şi Ileana Stoianovici, chiar fiica vitregă a diplomatului. După ce a recuperat de la statul român bunurile familiei, Ileana Stoianovici a donat Muzeului Agriculturii toată zona în care se află clădirile fostei unităţi agricole de elită. Acolo va fi amenajat un spaţiu de „istorie agrară autentică”, să vadă românii „un model de folosire eficientă a pământului”, spune directorul. „Dacă modelul Aureliu Popescu s-ar aplica azi, am scoate din criză agricultura românească”, zice gazda. Şi a tot bătut directorul Ciucă pe la fel şi fel de uşi, de autorităţi locale şi centrale, de firme, în căutarea banilor. Fără nici un rezultat încă.
De multe ori s-a confruntat cu aceeaşi întrebare din partea celor care nu înţelegeau ce-i cu ferma asta: „Cui îi trebuie?”
După ce a vizitat mai multe ferme din Europa, Aureliu Popescu a realizat la Perieţi o fermă modernă de producere a seminţelor pentru legumicultură. Urmarea? În câţiva ani preţul seminţelor de pe piaţa românească s-a înjumătăţit.
