În fiecare zi ne ciocnim, prin oraşele noastre, de afaceri necurate, la lumina zilei. Iată, în Bucureşti s-a reluat borduriada, ediţia din acest an. Pe unde te aştepţi şi pe unde nu, se descoperă o bordură puţin roasă de timp şi care trebuie musai scoasă din lăcaşul ei pentru a face loc alteia nouă-nouţă. Numai că ea nu e scoasă singură, ci cu toate celelalte, până cât mai departe. Acum, că a venit toamna, Bucureştiul începe să fie răscolit adânc, mai ales prin locurile acoperite de curând. Cum spunea un clasic, acum mai multe decenii, „arături adânci, de toamnă”.
În Piaţa Gemeni din Capitală a durat (şi mai durează) luni de zile o lucrare care ar fi trebuit să se termine în două săptămâni. Un şofer de la RATB mi-a spus că el vede cum migrează firma ce are lucrările pe traseul lui, o zi aici, o săptămână mai încolo şi aşa mai departe, pentru a reveni iar în primul punct după o lungă pauză. Nimeni dintre cei care efectuează plăţile, din banii noştri, fireşte, nu se sinchiseşte de asta. În acest timp, toţi cetăţenii de pe traseu se concentrează pe 133 şi au de pierdut timp nesfârşit la intrarea spre Romană, pe strada Eminescu, unde se sapă, în paralel, de câtva timp, aşa, ca să fie distracţia completă. La fel şi pe Nicolae Golescu, unde tocmai se asfaltase acum câtva timp, nu foarte de mult. Ordinea e asta: sapi, bagi un cablu, asfaltezi, apoi sapi din nou ca să mai pui un cablu şi iar asfaltezi, apoi din nou, se constată că mai trebuia o conductă şi iar sapi, iar asfaltezi, spre exasperarea riveranilor. V-am descris prototipul unor lucrări făcute în bătaie de joc faţă de cetăţeni şi sunt sigur că fiecare poate înlocui adresele pe care le-am dat aici cu altele, din propria experienţă. Şi nu sunt numai în Bucureşti. Te întrebi mereu, degeaba, cine stă în spatele firmelor acestora care câş-tigă licitaţiile pentru lucrări publice, după care îşi bat joc de ele.
În acest timp, primul-ministru se duce să taie o panglică la 10 km de autostradă. Am crezut că e o glumă, până când am văzut imagini de la locul faptei. Este posibil să-şi bată cineva joc de propria poziţie în aşa hal? Da. Vedem asta cu ochiul liber. M-am săturat de comparaţiile între kilometrul de autostradă construit de aceeaşi firmă străină în ţări vecine şi la noi. De trei sau patru ori mai scump la noi. Cine e de vină? Se ştie foarte bine, am şi obosit să o repetăm, dar în zadar. Oricum te uiţi, din orice parte te uiţi la toate acestea, lucrurile îţi apar ca fiind fără ieşire. M-am întrebat şi eu, ca atâta lume, dacă e o fatalitate ca nouă să ni se întâmple totdeauna ceea ce alţii evită cu grijă să păţească. Un răspuns pripit nu e bine să dai, dar unul definitiv e greu de formulat. Sunt ani mulţi, probabil decenii, dacă nu peste un secol, de când cei care se uită spre Vest îşi spun că e, într-adevăr, un blestem să nu putem şi noi să facem ca ei. Acum, comparaţia umilitoare a venit însă mai aproape, nu mai putem nici ca bulgarii, cei de care se râde încă de la poetul naţional (nu cel dispărut de curând, ci celălalt, mai stabilizat pe poziţie), în dispreţul adevărului. Chestia cu bârna şi paiul ar fi bine de reţinut. E tot mai actuală.
Dacă tot veni vorba de comparaţii, să nu uităm nici eterna comparaţie cu „ţările bananiere” sau cu Africa, pe care o fac încă politicienii când sunt în opoziţie şi vor să-şi bată joc de Guvern, de parcă noi am fi departe de dezorganizarea celor din ţările calde. Dacă am privi cu mai multă atenţie lucrurile şi lucrările pe care le facem, la scară naţională, poate că ne-am bate peste gură când s-ar pregăti de ieşire pe-acolo asemenea prostii. Nu pentru că nu e corect politic, nu, ci pentru că nu e corect pur şi simplu, nu suntem noi în poziţia de a ne bate joc de alţii şi de felul cum fac ei lucrurile şi lucrările. Lipsa aceasta de măsură corectă a realităţii, de autocunoaştere naţională ne poate duce în fundături precum aceea în care ne aflăm chiar acum. Una din care toată lumea are impresia că nu se mai poate ieşi. Că din criză am ieşit de vreo trei sau patru ori în ultimii ani, asta, după ce, de fapt, pe noi urma să nu ne atingă, dacă ne luam după declaraţiile electorale. Creştere economică s-a tot anunţat ba pentru trimestrul 1, ba pentru trimestrul 2, ba anul ăsta, ba s-a mai amânat până la anul, încât nebun cine ar crede, vorba, puţin modificată pentru nevoile momentului, tot a poetului naţional de mai sus.
Noi nu suntem în stare să administrăm nişte străzi, că de autostrăzi aş prefera să nu mai vorbesc, dar ne batem joc copios de alţii. Între timp, alţii îşi văd de treburile lor şi ies sau nici n-au intrat în recesiune, ca Polonia. Iar povestea cu „polnische wirtschaft”, una de dispreţ german de altădată, e o amintire proastă şi ea, ca eminescianul „bulgăroi cu ceafa groasă”, mai ales când avem noi cefele noastre naţionale, groase şi nesimţite cât cuprinde. Dar am ajuns prea departe. În fond, voiam să semnalez, a nu ştiu câta oară, dar, cred, util, sistematica bătaie de joc pe care o suferă cetăţeanul când iese în stradă. Nu că dacă ar sta în casă nu i s-ar întâmpla altele. Dăm în gropi cu toţii, noi pe străzi, cei de mai sus când se prefac că guvernează sau că au soluţii. Pietoni, circulaţi cu mare atenţie, să nu călcaţi în afacerile cine ştie cui!
