Creşterea demografică şi a necesităţilor de locuire, volumul actual al construcţiilor de locuinţe care reprezintă şi cea mai importantă pârghie de creştere economică, toate acestea ne fac să ne punem întrebări asupra impactului cu mediul şi chiar a vieţilor noastre. În acest scop ne-am adresat unui foarte bun cunoscător al materialelor pentru construcţii, ing. Claudiu Georgescu, preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Materiale pentru Construcţii din România.
Cum a apărut noţiunea de casă şi, legat de aceasta, de confort?
Funcţională în anumite condiţii de mediu-presiune, temperatură, umiditate, specia umană s-a dezvoltat în arealurile ce ofereau aceste condiţii până în momentul în care evoluţia demografică a determinat o creştere masivă a numărului de indivizi. Extinderea speciei continuând la scară planetară a determinat întâlnirea a cu totul alte condiţii de mediu şi implicit a necesităţii de protecţie. De aici mai departe, în timp, urmează crearea mediilor artificiale de locuit şi am putea spune chiar şi apariţia noţiunii de confort în sensul în care mediul artificial corespunde „parametrilor optimiº ai speciei. Confortul include în definirea sa şi noţiuni estetice sau utilitare, acestea fiind cele care dau „valoare adăugatăº şi fac diferenţa între o vizuină şi o locuinţă.
Care a fost evoluţia materialelor pentru construcţii?
Necesitatea a reprezentat primul factor ce a determinat apariţia locuinţelor. În baza acestuia a început evoluţia materialelor pentru construcţii aşa cum le ştim astăzi şi aşa cum sunt foarte bine definite chiar şi în legea care guvernează existenţa şi utilizarea lor – „materiale care sunt înglobate într-o construcţie pe toată durata de viaţă a acesteia” – Directiva 89/106 CE.
Până să se ajungă la o asemenea definiţie au fost necesari însă mai mult de 10.000 ani de observaţii, încercări, chiar şi eşecuri, pentru a se construi aceste medii artificiale de viaţă. Abilitatea de construire a clasificat materialele pentru construcţii întâi în funcţie de resursele locale şi apoi de necesităţile sociale, această clasificare ţinând totuşi cont de parametrii de rezistenţă a materialelor. De la stuful Nilului, la cărămizile uscate în soare ale Babilonului şi de la „igloo-ul” eschimos, care este o capodoperă din punctul de vedere al folosirii proprietăţilor unui material – apa îngheţată, la Turnurile Petronas din Malaezia, nimic din ceea ce constituie un posibil material de construcţie nu a fost dat uitării, ci a fost încercat şi utilizat până când şi-a demonstrat limitele.
Care sunt cele mai utilizate materiale naturale pentru construcţii?
Se pare totuşi că dintre materialele naturale, ţinând seama de arealurile climatice şi de densitatea populaţiei cel mai utilizat este lemnul, material care prin proprietăţile fizico-mecanice – izolator bun, rezistenţă mecanică acceptabilă pentru construcţii medii şi stabilitate în timp pe durata unei generaţii (să nu uităm că durata de viaţă a unei generaţii nu depăşea în secolul al XVII 40 de ani) a fost utilizat pe întreaga planetă. Dacă mai avem în vedere şi faptul că este o resursă regenerabilă, ne putem explica foarte simplu de ce civilizaţiile preindustriale sau unele civilizaţii industriale dezvoltate (America de Nord) au folosit şi continuă să folosească acest material într-o largă proporţie, mai ales pentru construcţia de locuinţe. Însă utilizarea generalizată a lemnului este stopată de inamicul etern, focul.
Cel de-al doilea material folosit este piatra.Utilizarea acesteia pe o scară mai mică se datoreşte în principal arealului de extracţie, dificultăţilor de extracţie mai ales pentru mineralele cu foarte bune proprietăţi mecanice – bazalt, andezit, şi volumelor de transport. Folosirea pietrei în condiţii mai dificile de amplasament sau de mărime a incintelor ne determină să luăm în considerare un alt factor care împreună cu factorul necesitate constituie binomul creativ al oricărei construcţii de incinte, şi anume cel al reprezentativităţii.
Care a fost următoarea fază a materialelor de construcţii?
După epuizarea încercărilor de folosire a materialelor naturale s-a trecut la cele artificiale, dar care au ca trăsături comune rezistenţe mecanice foarte bune, stabilitatea a proprietăţilor pe perioade îndelungate, reciclabilitatea, dar şi un consum energetic la producere destul de ridicat. Putem enumera cu uşurinţă în această categorie: cărămida, betonul (cu accent pe consumul energetic al componentei ciment), sticla şi chiar profilele metalice. Cărămida arsă este o îmbunătăţire tehnologică a carămizii uscate la soare, contactul cu umiditatea determinând instabilitatea acesteia. Primele construcţii de cărămidă sunt în Valea Indusului, cu vechimi estimate la peste 7.000 de ani . Uşurinţa modelării materialului crud în forme geometrice variate – plane subţiri sau circulare, a determinat folosirea lutului pe scară largă, restricţiile fiind până la urmă impuse de resursele energetice şi de distanţele de transport, iar mai recent de volumul de manoperă înglobat la punerea în operă.
Cum aţi caracteriza materialele moderne, folosite în prezent pentru construcţia locuinţelor şi care consideraţi că vor fi urmările folosirii acestora pe scară largă?
Betonul a părut a fi materialul ideal şi universal pentru orice construcţie, putând fi utilizat de pe fundul mărilor până în vârful munţilor, de la construcţia de caiace, la realizarea de monumente de artă sau chiar la nave de transport. Îl putem defini fără reticenţe materialul epocii industriale. Folosirea lui pe scară masivă a determinat mutaţii în arealurile naturale şi se pot vedea munţi tăiaţi pentru exploatarea calcarului din care se fabrică cimentul şi modificări ale albiilor de râuri acolo unde se exploatează agregatele. Nimeni nu a dat la început importanţă acestor schimbări de mediu, dar cantităţile de ordinul a milioane de tone extrase şi transportate au determinat schimbări în ecosisteme, schimbări pe care le percepem şi le realizăm şi le analizăm cu atenţie de-abia în ultimii 30 de ani.Dacă mai punem la socoteală alături de consumurile energetice şi cantităţile masive de bioxid de carbon emanate firesc în procesul de fabricare a cimentului vom vedea că folosirea fără limite a acestui produs este unul din factorii de dezechilibru climatic.
Tendinţa actuală de reducere a consumurilor şi folosirea unor lianţi care conţin din ce în ce mai multe substanţe chimice reduce atât consumul energetic cât şi emisiile de CO2, dar creează o nouă dependenţă de resursele de petrol. Este de prevăzut utilizarea betonului în viitor numai acolo unde este necesar datorită cerinţelor speciale, tendinţa de utilizare în construcţia de locuinţe urmând să scadă. Mai trebuie semnalat şi rolul negativ al betonului în mediul urban, mai ales în condiţiile megapolisurilor, unde datorită proprietăţilor sale de acumulator de căldură are un rol major în modificarea microclimatului generând schimbări climatice locale ale parametrilor naturali – temperatură, umiditate etc, iar implicaţiile lor asupra sistemului „om” nu au fost relevate decît parţial prin bolile „citadine” specifice. Asistăm cu toţii, chiar şi într-un oraş mic precum Bucureştiul la diferenţe microclimatice uneori spectaculare, ploi violente şi vânt într-o parte a oraşului şi vreme bună în cealaltă parte. De asemenea, mai tebuie luat în considerare şi rolul deşeurilor din beton provenite din demolări, fiindcă în afara ocupării unor spaţii suplimentare cu deşeurile înainte de prelucrare, nu se pot face betoane noi cu material integral reciclat din motive de reţete şi parametri ai produsului nou.
