În pofida scepticismului manifestat de unii acum cinci ani, Festivalul de muzică de cameră SoNoRo a crescut şi s-a dezvoltat, ajungând acum la două săptămâni de evenimente ce depăşesc graniţa destinaţiei iniţiale – muzica de cameră. Acum, SoNoRo înseamnă şi film şi expoziţii şi bal mascat, dar şi… ciocolată. Cum de a fost posibil aşa ceva aflăm de la directorul artistic al festivalului, violistul Răzvan Popovici.
Ce înseamnă şi de unde vine denumirea SoNoRo? Cum a pornit acest festival?
Răzvan Popovici: SoNoRo înseamnă muzică. Întotdeauna când creezi o iniţiativă în contextul acesta modern, cred că este important să aibă un titlu bun atât pe plan local, cât şi pe plan internaţional. Aceasta a fost ideea la început. Iar în faza incipientă, de creare a festivalului, am căutat tot felul de nume, aveam mai multe variante, dar cea mai bună, cea mai sonoră, nu îmi venise încă în minte. Şi am avut o idee, la trei dimineaţa, să mă uit pe un site cu parfumuri.
De la parfumuri am ajuns la muzica de cameră. Dădusem peste un parfum franţuzesc, Sonoré, şi atunci mi-a venit ideea numelui festivalului, SoNoRo. Evident, de la crearea numelui şi până la cinci ani de existenţă este vorba de cinci ani de muzică. În principiu, muzică de cameră. Am reuşit ceva deosebit, mai precis, imposibil, pentru că muzica de cameră e un fel de Cenuşăreasă a vieţii muzicale româneşti, îndrăznesc să spun. Evident, concerte cu tam-tam, cu orchestră, cu solişti, operă, întotdeauna pică bine, dar muzica de cameră este o chestie mai subtilă. Însă, cântată într-un anumit mod, este la fel de captivantă.
Ce înseamnă cântată într-un anumit fel?
R.P.: Când spuneam de cântat mă refeream la un mod pasionant, captivant, foarte plin de viaţă şi cu o dedicaţie de sută la sută.
Ce înseamnă asta? Este un pic greu de descris. Trebuie mers la concerte. Înseamnă că se cântă pe viaţă şi pe moarte, să spunem aşa. Fiecare concert şi fiecare interpretare reprezintă un fel de statement.
Şi, oricum, majoritatea artiştilor provin din întreaga lume, însă este cumva un fel de reţea (network) de muzică de cameră europeană, dar de fapt mondială, în care am şi eu şansa să fiu de mai mulţi ani, şi prin asta, este vorba de o afinitate comună, o filosofie comună de a interpreta şi de a cânta.
Ce calităţi îţi trebuie ca să poţi aduna toţi oamenii aceştia la un loc?
R.P.: În primul rând trebuie să-i cunoşti. Întotdeauna am fost de părere că pentru a crea constelaţia asta artistică, cea mai apropiată de ideal, trebuie să ştiu exact cum cântă fiecare. Unul cântă mai bine Brahms, altul Şostakovici, altul mai bine Mozart, deci ideea este că sau am cântat cu majoritatea dintre ei personal, deci îi ştiu din experienţa comună de pe scenă, sau
i-am ascultat. Sunt foarte puţini cei pe care nu i-am ascultat live, pentru că, evident, deja de trei ani primesc din întreaga Europă CV-uri, CD-uri, înregistrări pentru oameni care ar vrea să participe la SoNoRo. Am reuşit să creăm la Bucureşti această efervescenţă de care spuneam adineaori şi artiştii au dus-o mai departe. Am văzut săli superbe.
Cărui public se adresează acest festival?
R.P.: De la început am încercat să concepem festivalul pentru oricine, deci nu a fost numai adresat publicului meloman sau numai publicului tânăr. Lucrul frumos a fost că am reuşit să creăm un mix foarte promiţător de public din diverse colţuri ale societăţii. Evident, publicul este foarte tânăr, majoritatea muzicienilor au remarcat asta, în estul Europei, în general, dar îndeosebi aici, iar în Asia, de exemplu, publicul este mult mai tânăr ca în Germania, Anglia. Important este că tineretul vine foarte deschis la concerte, dar este frumos să obişnuieşti publicul cu lucruri de foarte înaltă calitate, pentru ca din iubitor să devină şi un pic mai cunoscător. În ultimii ani tot mergi la câte un concert sau la câte o piesă de teatru care poate nu e chiar cea mai reuşită şi stai şi te gândeşti că asta, sincer, nu se întâmplă la Londra sau la München.
Avem publicul tânăr, apoi, evident, melomanii, care sunt foarte încântaţi, şi asta am văzut şi acum la abonamente. După aceea am reuşit să includem, printr-o implicare activă a acestuia, un public tânăr de oameni de afaceri, „de young professionals”. Cumva ei se identifică cu noi, şi noi suntem tot cam în jur de 30 de ani. Este un public care caută, care în ultimii ani s-a săturat de entertainment, iar timpul liber poate fi ocupat şi cu lucruri mai speciale, deosebite.
Tot vorbim de timpul liber, tu cum îţi petreci timpul liber?
R.P.: Timpul liber este o poveste. Ca muzician, noţiunea de sfârşit de săptămână nu există, pentru că ai concert şi luni, şi marţi, şi sâmbătă, şi duminică. Uneori nu ai deloc, deşi, practic, este foarte mult timp liber. Concertând mult, timpul liber se diminuează, vine şi organizarea festivalului care este un full-time job tot anul. Dar timpul liber mi-l petrec în cafenele, întotdeauna sunt în căutare de „établissementúri” de genul acesta.
Şi în Bucureşti ai identificat astfel de zone?
R.P.: Sigur. Sunt tot felul de locuri, de oaze de linişte şi plăcere unde se poate scăpa chiar şi de telefon şi unde muzica nu este chiar atât de zgomotoasă din punct de vedere al fundalului. Merg la filme şi la întâlniri cu prietenii.
Revenind la festivalul Sonoro, am înţeles că anul acesta, aţi ieşit şi în afară, iar în ţară depăşeşte spaţiul Bucureştiului.
R.P.: Ideea de a-l exporta în afara graniţelor Capitalei a venit în 2007, când Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană. Am făcut două concerte acolo care au mers bine şi mi-am dat seama că e păcat, dacă tot aducem aşa mulţi şi excelenţi artişti în Bucureşti, de ce să nu profite şi alte oraşe de pe urma acestora şi să-i asculte? În ceea ce priveşte Sonoro Tour în străinătate, cred că a fost cea mai mare reuşită a festivalului în acest an, când l-am dus la New York, la Carnegie Hall, în februarie, şi la Londra, la Wigmore Hall, în martie. Asta pe lângă festivalurile cu care avem parteneriate regulate în Germania, anul acesta am fost în Israel pentru prima dată, în Italia. Creăm o reţea pentru a include Bucureştiul în reţeaua asta de mare nivel. Satisfacţia mea personală a fost să văd „pasărea” Sonoro pe Carnegie Hall.
Ţi s-a părut că ar exista o diferenţă între publicul SoNoRo din România şi publicul din Londra şi New York?
R.P.: Nu se poate compara, pentru că fiecare loc are publicul său. De exemplu, vezi, ca artist, atunci când cânţi, cum vibrează. La New York, vibra la pasajele rapide, iar când era vorba de o parte mai lentă, din Schumann sau Brahms, vedeai că îi place, dar nu avea aceeaşi reacţie. La Viena, exact invers. Părţile lente erau cele mai apreciate, în Japonia altfel fremăta. La Bucureşti publicul este foarte încântat, însă are nevoie de un pic de timp ca să înceapă să vibreze. Chiar dacă îi place foarte mult, este o anumită reţinere pe care nu am înţeles-o niciodată. Este foarte frumos că este treaz şi ascultă.
La sfârşit, uneori, nu ştii exact dacă i-a plăcut cu adevărat sau i-a plăcut doar un pic.
Ce înseamnă bursele SoNoRo?
R.P.: Sunt audiţii în oraşele mari din România, adresate tinerilor între 14 şi 27 de ani. Facem aceste audiţii şi îi selectăm pe cei mai buni, între 20 şi 30 ani, depinde de numărul workshop-urilor, de numărul celor care iau parte, de instrumentele selectate. Ei au posibilitatea să ia parte la unul dintre workshop-uri şi după aceea să cânte alături de noi, cu cei mai în vârstă, de asta se cheamă Interferenţe. Este un pic recrearea atmosferei discipol-maestru din timpuri vechi. Ai timp să stai cu ei, e un fel de mentorship mai intens. Anul acesta am avut 24 de tineri.
