Guvernul de la Chişinău a aruncat în aer barajul de pe Prut, la ordinul Bucureştiului, astfel încât au fost inundate premeditat sate din Republica Moldova pentru a salva oraşul Galaţi. Cam acesta este scenariul unui „reportaj” de investigaţii realizat de agenţia de presă a Partidului Comuniştilor, difuzat pe canalele controlate de comunişti şi care a produs la Chişinău ultimul scandal cu România pe post de bau-bau. Dovezile reportajului: localnici care îşi amintesc un fel de bubuitură la baraj. Asta e tot. Deci, dacă a fost bubuitură, atunci barajul a fost aruncat în aer. Dacă a fost aruncat în aer, atunci Bucureştiul trebuie să fie de vină. Restul materialului este un şir de insinuări: nu degeaba nu a făcut Guvernul anchetă; nu degeaba au sărit românii să ajute la reconstrucţia caselor, se ştiau vinovaţi…
Ziariştii de la „Timpul” din Chişinău au mers pe urmele „reportajului” şi au aflat că localnicii au zis altceva decât a apărut în filmul respectiv şi că oricum Galaţiul nu cu Prutul avea probleme, pentru că e peste nivelul râului, ci cu Dunărea. Dar „Timpul” este un ziar anticomunist şi nu prea ajunge la electoratul captiv al lui Voronin, aşa că o mare parte din alegătorii moldoveni vor rămâne cu povestea aşa cum le-a fost spusă de PCRM: încă o dată i-au năpăstuit românii criminali. Povestea cu barajul e un exemplu despre cum funcţionează propaganda neagră împotriva României: amestec de conspiraţionism, prostie şi complexe pe tipicuri sovietice. Nu prea poţi lupta cu poveşti ca aceea cu barajul, asta e clar. Dar măcar putem încerca să decredibilizăm propaganda neagră. Cum? Jucând după alte reguli decât ei: să acţionăm în Moldova transparent, asumat, pe proiecte concrete, recunoscând planurile şi scopurile urmărite (regăsirea împreună în UE) şi fiind fermi când ni se pun în cârcă alte intenţii decât cele afişate (nu, nu vrem să cotropim Moldova).
Semnarea la Bucureşti a tratatului privind regimul de frontieră este un pas în direcţia corectă. Nu pot decât să-l salut, mai ales că numai cu două săptămâni în urmă ceream aşa ceva. Spuneam acolo că prin refuzul de a semna un tratat nu făceam decât să dăm apă la moară comuniştilor lui Voronin şi separatiştilor din Transnistria. Şi unii, şi alţii atacă obsesiv Bucureştiul pe tema lipsei unui tratat, cu argumentul: nu vreţi să semnaţi pentru că, de fapt, aveţi pretenţii teritoriale. Că atacau Bucureştiul nu era mare deranj, dar luau la tir partidele proeuropene de la Chişinău pe această temă: sunteţi slugile Bucureştiului, de asta nu sunteţi în stare să obţineţi un tratat. De fapt, tratatul de bază, negociat în 2000 şi rămas nesemnat din motive de campanie electorală la Bucureşti, a fost apoi schimbat chiar de Voronin, care s-a trezit că vrea ca România să recunoască limba şi identitatea moldoveneşti, separate de cele româneşti.
Condiţie inacceptabilă pe bună dreptate, care a sabotat apoi orice negociere. Cu alte cuvinte, Voronin a torpilat forma de tratat agreată înainte să vină el la putere şi, după ce a pierdut puterea, îi acuză pe actualii guvernanţi că nu obţin tratat de la România. Dar nu e cazul să pierdem vremea explicând resorturile de gândire ale acestui homo sovieticus. Mai greu de priceput este de ce am blocat noi, România, discuţiile după căderea lui Voronin. Preşedintele Băsescu a schimbat poziţia de negociere avută de România pe vremea lui Voronin, făcând legături neavenite cu pactul Molotov-Ribbentrop. De acolo, discuţiile s-au blocat, Chişinăul dorind un tratat politic, Bucureştiul oferind doar un acord tehnic de gestionare a frontierei.
Acesta fiind contextul, mult simplificat, ministrul Baconschi şi premierul Filat au semnat un tratat privind regimul frontierei. Ministrul român a ţinut să precizeze în conferinţa de presă că este un „document eminamente tehnic”. Deci, în mod formal, România nu purcede la o re-recunoaştere a frontierei, ci doar aranjează la nivel tehnic cum trebuie să fie aceasta gestionată de cele două state. Astfel, într-o cheie strictă, promisiunea aruncată de preşedintele Băsescu este respectată. Şi totuşi, guvernul moldovean e şi el mulţumit. Anume, pentru că vorbim de un document semnat totuşi la nivel politic şi, mai ales, pentru că documentul este numit „tratat”. Avem deci un document cu conţinut tehnic, dar cu semnificaţii politice, din care românii preferă să reţină aspectul tehnic, iar moldovenii – partea politică. A cedat fiecare şi au căzut la pace.
Preşedintele Băsescu s-a lăsat convins, nu e clar dacă cu greu sau nu. Maniera secretoasă în care a negociat MAE pare a fi fost menită să nu lase discuţia deturnată de securiştii pe stil nou, care tot încearcă să acapareze relaţia cu Moldova. E drept că băieţii au aflat şi cu câteva zile înainte au dat alarma, pe o fantomatică agenţie de presă a românilor de pretutindeni, cu isteria obişnuită: trădare, vindem Basarabia, bla-bla. Dar ceva informaţii din articol indică o scurgere dinspre MAE şi reglări de conturi cu echipa Baconschi. Nu scurgerea de informaţii în sine e iritantă, ci maniera – amestec de conspiraţionism, prostie şi complexe (da, exact ca Voronin, băieţii ăştia seamănă în fond, au un fel similar de stupid în care înţeleg patriotismul, ca şi pretenţia că numai ei ştiu şi pot fi patrioţi). Poate că Teodor Baconschi ar trebui să aibă o dezbatere serioasă, ca între intelectuali, cu directorul SIE Ungureanu, să-şi ia oamenii de la MAE înapoi. Rămâne ca preşedintele Comisiei de afaceri externe de la Senat, Titus Corlăţean, care a urmărit subiectul, să-şi ţină în frâu şeful de partid. Ar fi inoportun ca Ponta să facă şi din asta un cal de bătaie la Băsescu. E destul că liderul PSD tocmai a decretat că a-l critica pe Adrian Păunescu la TVR e un act antiromânesc. Uimitor cum ba e internaţionalist ca Che Guevara, ba umblă cu cădelniţa pe la televizor şi decretează cine e bun român şi cine nu. Ca să limităm pagubele, ar fi de apreciat măcar de s-ar juca cu lopăţica doar prin politica internă.
Una peste alta, apele sunt calme la Bucureşti. Nu e la fel la Chişinău, unde partenerii de coaliţie au fost luaţi prin surprindere de acţiunea lui Vlad Filat, care a luat la modul personal semnarea tratatului cu România. Evident, acum „pragmaticul” Filat mai are ceva de arătat la electorat, a reuşit să-i convingă pe români să semneze un fel de tratat care chiar „tratat” se şi numeşte. Gelozia între partidele din coaliţia de la Chişinău e ceva de groază. Ar fi urât ca, încercând să ajute coaliţia de acolo, Bucureştiul să fi creat un nou motiv de tensiune, mai ales între Ghimpu şi Filat. Deci ceva semnale de liniştire către ceilalţi s-ar cere date. În rest, e de bine; o făcurăm. Şi, în afară de comuniştii de la Chişinău şi de securiştii de la Bucureşti, lumea e mulţumită. Nu am bombardat noi barajul de pe Prut, dar ceva baraje mentale am depăşit cu ocazia asta.
