Încep prin a vă adresa o întrebare: „cum vă place să învăţaţi?”
Acum, dacă întrebaţi copiii, cel mai sigur, vă vor îndemna spre joacă; dacă întrebaţi adolescenţii, nu o să primiţi răspunsul aşteptat – cel mai probabil o strâmbătură; iar, dacă întrebaţi adulţii, încep nuanţele. Mai curând, aş învăţa ceva ce îmi place şi nu o temă impusă de altcineva.
Deşi, nu îmi place neapărat cuvântul sistem, cel de educaţie, în România, vine cu reguli impuse. Sistemul de educaţie din România poziţionează elevul său, mai apoi, studentul într-o postură de „ascultare”, aşteptare, aproape fără iniţiativă în procesul de învăţare, ca un spectator la un spectacol. El primeşte, eventual are o reacţie de răspuns şi cam aici se opreşte jocul. În unele cazuri, individual, are un impact în procesul de învăţare, dar care este minor.
Spre deosebire de oricare alt sistem de educaţie formal, sistemele de educaţie nonformale lasă libertate individului, care pleacă în procesul de învăţare de la abilităţile sale naturale. Cu alte cuvinte, cu cât este mai naturală dorinţa individului de a învăţa ceea ce îşi doreşte şi îi place natural, cu atât mai mult are succes un astfel de proces.
Diferenţele dintre învăţământul formal şi cel nonformal se bazează pe opoziţii de genul: static/dinamic, generic/specific, de lungă durata/pe termen scurt, input/output, academic/practic. Relaţia dintre învăţământul formal şi cel non-formal este una de complementaritate.
De regulă, ne este recomandat ca experienţa dobândită într-o activitate practică să se poată aşeza mai bine pe o bază teoretică, acumulată pe parcursul programului de învăţământ formal.
Revenind la individ, acesta pleacă din „şcoală” cu obiceiuri dobândite, unde, cum spuneam, ca spectator, mai mult „asistă” la propria sa dezvoltare.
(va urma)
