Două „jocuri importante” murdăresc Asia de Sud. În vest, Afganistanul – şi ceea ce Henry Kissinger numeşte „Jihadul” – contestă ordinea internaţională. În est, un număr mare de trupe chineze a invadat teritoriul deţinut de pakistanezi, sus, în fortăreaţa naturală din Munţii Karakorum din regiunea Kashmir şi în pitoreasca regiune Gilgit-Baltistan, nu departe de câmpul de luptă glacial Siachen, teritoriul unde India şi Pakistanul se confruntă.
Senge Hasan Sering, din Skardu, director al Congresului Naţional Gilgit-Baltistan, consideră că în prezent numărul de trupe ale Armatei de Eliberare a Poporului Chinez „ar putea fi de peste 11.000″, deoarece a fost mobilizat, de asemenea, personal suplimentar din corpurile de construcţie ale armatei. Aici investeşte China, în prezent, „miliarde de dolari în megaproiecte precum autostrăzi, tuneluri şi conducte de petrol şi de gaze”. Aceste investiţii, spune Sering, „cu siguranţă nu sunt făcute dintr-un altruism debordant”. Chinezii însă spun că unele dintre trupele lor sunt prezente în Pakistan dintr-un alt fel de exces de zel, care s-a regăsit într-o mare măsură în această parte din Kashmir şi în restul Pakistanului. Ploile musonice puternice din acest an au făcut ravagii în zonă, apele au luat podurile şi au distrus drumurile, lăsând peste o jumătate de milion de oameni fără adăpost în aceşti munţi – fără „locuinţe, ferme, bunuri mobile sau chiar cimitire”. Această situaţie este mult mai gravă decât cea a miilor de oameni din regiunea Hunza, care în ianuarie au pierdut totul din cauza unei ruperi de nori ce a şters mai multe sate şi a creat un lac artificial foarte instabil.
„Marele Joc” al lui Rudyard Kipling are acum noi concurenţi. În locul Imperiului Rus expansionist, care se confrunta cu Anglia imperială, este acum o Chină înfometată de terenuri, apă, materii prime, care îşi încordează muşchii, atentând la fortificaţiile din Munţii Himalaya şi provocând în mod direct India. Incursiunea Chinei confirmă vechea axiomă strategică potrivit căreia „geografia este determinantul real al istoriei” şi, prin urmare, determinantul politicilor externe şi al securităţii. Robert Kaplan a observat, cu înţelepciune, că „geografia Indiei este povestea invaziilor din direcţia nord-vest”, iar „provocările strategice ale statului indian sunt încă ancorate în această poveste”, acesta fiind motivul pentru care Afganistanul, în ochii indienilor, este legat de istoria subcontinentului şi, astfel, de viitorul nostru.
Acesta este, de asemenea, motivul pentru care există o „legătură organică între India şi Asia Centrală”, iar cheia acestei legături este situată în Himalaya, locul unde se concentrează acum rivalitatea dintre India şi China. Din fericire, cel puţin în prezent, această rivalitate este cu mult mai puţin emoţională decât relaţiile dintre India şi Pakistan, pentru că nu a apărut din revendicări istorice. Chinezii îşi doresc să depăşească limitele istoriei şi chiar geografia ţării lor. O Chină aparent asertivă şi relativ stabilă trebuie să se extindă, astfel încât presiunile interne acumulate să nu dezbine societatea. O Indie puternică şi stabilă, pe de altă parte, va fi întotdeauna o putere statu-quo. Evaluarea celei mai recente competiţii între India şi China trebuie efectuată în afara acestui context. Câteva sute de trupe ale Armatei Poporului staţionează incontestabil în trecătoarea Khunjerab, la graniţa Xinjiang, pentru a proteja Autostrada Karakoram, pe care soldaţii o repară acum în mai multe locuri. Drumul, la urma urmei, este o legătură vitală în încercarea Chinei de a avea acces direct la Marea Arabiei. Dar acest teritoriu aparţine, de asemenea, Indiei şi de aceea se află la baza conflictului dintre cele două ţări, regiunea fiind acum victima lăcomiei înfricoşătoare a Chinei, în condiţiile în care Pakistanul a cedat ca un complice binevoitor.
În ciuda pretenţiilor teritoriale ale Indiei din motive istorice asupra acestei regiuni, China descrie zona ca „un litigiu”, o descriere care a început acum să se extindă la ambele zone Jammu şi Kashmir din statul indian. Acest tip de şiretlic verbal care ascunde un obiectiv strategic a mai fost folosit înainte. Într-adevăr, acum câţiva ani, o vizită planificată în regiunea Ladakh din India de către comandantul Armatei Poporului din regiunea militară Lanzhou a fost anulată pe motiv că Pakistanul a protestat, ceea ce înseamnă că Pakistanul a avut o cerere legitimă în zonă. Ar fi o greşeală să presupunem că extinderea schimburilor comerciale dintre India şi China, în prezent, în valoare de peste 60 miliarde dolari anual (China fiind acum cel mai mare partener comercial al Indiei), trebuie să conducă la îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale. Chiar şi pe măsură ce comerţul se extinde, China continuă să încerce să închidă India între un teren foarte mult redus pe uscat şi frontierele maritime, prin intermediul aşa-numitei politici a şiragului de perle.
Acest efort de a încercui India pe mare, cu staţii navale poziţionate strategic din Hainan, în est, la Gwadar, în vest, şi pe uscat, prin promovarea revendicărilor unei societăţi fictive pakistaneze care subminează integritatea teritorială a Indiei, duce „Marele Joc” la un nou şi mai periculos nivel. Într-adevăr, dubla învăluire a Afganistanului şi a oraşului Gilgit-Baltistan reprezintă cea mai gravă provocare pentru conducătorii Indiei de la declararea independenţei. Mai mult decât atât, lupta acum în curs de desfăşurare între puterile lumii poate într-adevăr să determine dacă acesta va fi un „secol asiatic” sau un „secol chinezesc”.
Jaswant Singh, fost ministru de Externe, ministru de Finanţe şi ministrul Apărării din India, este membru al opoziţiei în Parlamentul Indiei.
www.project-syndicate.org
