Lansare de carte. Citiți în avanpremieră un fragment din romanul „O mie de femei albe“ de Jim Fergus

O mie de femei albe

Jim Fergus

(roman)

Traducere din engleză de Iulia Vladimirov

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

• Fragmente –

6 mai 1875

Doamne-Dumnezeule, astăzi i-am văzut! E vorba de poporul nostru adoptiv. O parte din ei au venit călare să ne inspecteze, de parcă am fi bunuri de consum… ei bine, de fapt, chiar asta suntem. Pot să spun că au reuşit să-mi taie răsuflarea. Am numărat cincizeci şi trei de persoane în grupul care se apropia, deşi iniţiativa mea semăna mai degrabă cu încercarea de a număra boabele de nisip risipite de vânt – erau toţi bărbaţi, călare, înaintând ca şi când ar fi fost prelungiri ale cailor şi stârnind în mişcare vârtejuri de colb, ca o singură fiinţă, în vreme ce îşi mânau bidiviii într-o parte sau alta, cu multă agerime. Paznicii noştri se alarmaseră şi stăteau cu armele pregătite, în jurul corturilor unde ne aflam, deşi în scurtă vreme toată lumea s-a convins că indienii veniseră doar să verifice bunurile.

Sunt uşurată să constat că nu seamănă deloc cu nenorociţii aceia jalnici din preajma forturilor. Sunt o rasă de oameni supli şi viguroşi, cu feţe întunecate şi piele maronie precum castanele, oase mici şi muşchi puternici, bine conturaţi. Au o flexibilitate aparte în mişcări, precum animalele, şi chipuri pe care se citeşte o anumită nobleţe. Prima mea impresie este că ei sunt oarecum mai aproape de împărăţia animalelor decât suntem noi de caucazieni. Când spun acest lucru, nu intenţionez să-i jignesc în vreun fel; vreau doar să subliniez că par mult mai „naturali“ decât noi, desăvârşit contopiţi cu mediul. Eu îmi imaginasem că sunt mai masivi şi oarecum mai greoi, aşa cum îi desenau artiştii prin reviste, fără să mă gândesc deloc la nişte fiinţe atât de zvelte, asemănătoare elfilor¹.

N-aş vrea să se înţeleagă însă că sălbaticii nu ar fi impunători. Mare parte dintre vizitatorii noştri aveau feţele acoperite cu desene ciudate şi erau splendid înveşmântaţi cu jambiere şi cămăşi din piele, împodobite în tot felul. Alţii aveau piepturile goale, picioarele descoperite şi trunchiurile pictate în chip nemaivăzut. Unii dintre ei purtau pene şi ornamente somptuoase pe cap; aveau, de asemenea, suliţe sclipitor decorate, care străluceau în lumina soarelui. Purtau mărgele şi monede bătute din argint în părul împletit, coliere din oase şi dinţi de animal, nasturi de alamă şi clopoţei din argint, drept care fastuoasa lor apariţie a fost însoţită de uşoare clinchete şi zornăieli care ne-au dat impresia că aparţineau, cu atât mai mult, unei lumi complet diferite.

S-au dovedit a fi călăreţi nemaipomeniţi, capabili să-şi strunească poneii mici şi iuţi cu remarcabilă iscusinţă; caii erau şi ei uimitor pictaţi cu tot felul de modele, iar coamele şi cozile împodobite cu pene şi mărgele, bucăţi din blana animalelor, fire de cupru şi alamă, butoni şi monede.

Unii dintre sălbatici aproape că nu aveau asupra lor decât pânza din jurul şalelor – o piesă de îmbrăcăminte mai curând indecentă, care nu prea lăsa loc imaginaţiei, aşa că o parte dintre tinerele noastre domnişoare au întors capul cu sfială. Nu şi eu, căci pudoarea nu m-a caracterizat vreodată. Într-adevăr, printre multele sentimente contradictorii pe care le-am trăit când am privit întâia oară aceste creaturi năucitoare – cal şi călăreţ – recunosc că se numără şi o bizară, înspăimântătoare senzaţie de exaltare.

8 mai 1875

(…)

Fiindcă schimbul de cai nu fusese decât o formalitate pentru autorităţi, armata ne-a înzestrat, pe fiecare dintre noi, cu câte un armăsar american zdravăn, ca să putem ajunge în ţinutul indienilor; am primit, de asemenea, şei potrivite, de care ne-am prins genţile şi câteva mici articole de întreţinere, după cum ni s-a îngăduit. Dându-şi seama de greutăţile pe care le vom întâmpina mergând călare pe o distanţă atât de mare şi, mai ales, îmbrăcate în rochii, soldaţii ne-au oferit cu generozitate, acelora dintre noi care am acceptat, pantaloni special croiţi (însă în mare grabă) pentru călăreţi. Să spunem că, în ce priveşte potrivirea hainelor, unele dintre participante au fost mai norocoase decât altele. În orice caz, femeile din grupul nostru care au refuzat să poarte pantaloni, și-au regretat momentul de vanitate de îndată ce am pornit la drum. Cât despre sălbatici, s-au arătat la fel de neliniştiţi de pantalonii noştri, pe cât fuseseră de amuzaţi la vederea geamantanelor, adoptând o mormăială dezaprobatoare. Dat fiind că nici ei nu poartă pantaloni, este lesne de presupus că nu mai văzuseră femei îmbrăcate astfel.

Mi-am luat preţioasele caiete, împreună cu o rezervă consistentă de creioane groase, dăruite de căpitanul Bourke, care a avut înţelepciunea de a anticipa faptul că cerneala va fi un bun greu de obţinut în locul unde mergem. De asemenea, mi-a împrumutat şi îndrăgitul său volum de Shakespeare, ca să îl duc cu mine în pustietate. Ştiind ce înseamnă pentru el, nu îl puteam accepta, însă căpitanul a insistat. Am plâns împreună, Harry, am plâns şi ne-am ţinut în braţe, îndureraţi la gândul despărţirii, un lux de care tu şi cu mine nu am avut parte.

Da, acesta-i ultimul lucru pe care ţi-l mărturisesc, Harry, prima mea dragoste, tată al copiilor mei, oriunde te-ai afla şi orice s-ar fi ales de tine… ţie, omul căruia i-am rămas fidelă, până noaptea trecută… Da, căpitanul şi cu mine ne-am lăsat duşi de valul pasiunii, căzând pradă emoţiilor noastre puternice… nu ne-am putut opri, şi nici n-am vrut să mă opresc… am o predispoziţie ciudată, Harry, de a mă îndrăgosti de bărbaţi nepotriviţi – un şef de echipă, într-o fabrică, un căpitan aflat în slujba armatei, catolic şi logodit, iar acum căpetenia unui trib de păgâni. Doamne-Dumnezeule, poate chiar sunt nebună…

Încercând să amâne inevitabilul în al doisprezecelea ceas, un comitet format în grabă din femeile participante la program a mers la colonelul Bradley ca să vadă dacă am mai putea rămâne încă o noapte în tabără. Toată lumea era teribil de agitată şi m-am temut atunci de o dezertare în masă. Colonelul, în schimb, i-a transmis cererea noastră căpeteniei Micul Lup, astfel încât problema a fost dezbătută de acesta din urmă, alături de alţi conducători indieni. Într-un târziu, marea căpetenie s-a întors ca să ne anunţe hotărârea lor: caii fuseseră predaţi conform învoielii, motiv pentru care nu ne mai rămânea decât să-i însoţim. Era încă suficient timp ca să ajungem pe lumină în tabăra lor, iar indienii nu vedeau nici o pricină de amânare a plecării într-o altă zi. Colonelul Bradley ne-a explicat că, în situaţia în care ne-ar mai fi reţinut, decizia sa putea fi interpretată de tribul Cheyenne drept o tentativă de încălcare a înţelegerii încheiate. În acest caz, lucrurile ar fi putut lua o întorsătură neplăcută. Dat fiind că scopul acestei îndrăzneţe aventuri urmăreşte tocmai evitarea unor conflicte suplimentare cu sălbaticii, colonelul a fost nevoit să refuze, cu părere de rău, cererea noastră de a mai petrece încă o noapte în sânul civilizaţiei. Ei, dar, până la urmă, noi am fost de acord să venim, nu-i aşa?

În ultimul moment, ni s-a alăturat reverendul Hare, un misionar episcopalian corpolent, care a ajuns de-abia ieri de la Fortul Fetterman, pentru a ne însoţi în sălbăticie. Este un individ cu înfăţişare ciudată; cântăreşte, din câte se pare, nu mai puţin de trei sute cincizeci de livre¹ şi are o chelie ce aduce cu o bilă de biliard. În veşmântul său clerical de culoare albă, reverendul seamănă grozav cu un sugar uriaş, înfăşat în scutece. A sosit călare pe un imens catâr alb, care gemea, pe drept cuvânt, sub greutatea misionarului.

Căpitanului Bourke nu-i mai rămăsese decât să scuture din cap la venirea feţei bisericeşti şi să bombăne ceva pe sub mustaţă despre „protestanţii ăştia bine hrăniţi“. Căpitanul este evident la curent cu activităţile evanghelice ale reverendului printre sălbatici şi s-a plâns, între patru ochi, că Planul de Pace cu Indienii, iniţiat de preşedinte, cuprinde toate cultele religioase, care se sfădesc pentru sufletele păgânilor precum câinii pentru un os acoperit de carne. Prin urmare, reverendul, o „robă albă“, aşa cum le spun indienii episcopalienilor, a fost trimis ca să aducă tribul Cheyenne de partea acestei confesiuni, împiedicând astfel câştigarea sufletelor respective de către „robele negre“, după cum sunt cunoscuţi romano-catolicii. Una dintre primele declaraţii ale masivului reverend în faţa colonelului Bradley şi a căpitanului Bourke făcea referire la faptul că, din perspectiva bisericii sale, era de preferat ca sălbaticii să rămână păgâni decât să devină catolici, observaţie care, vă rog să mă credeţi, n-a fost deloc pe placul căpitanului meu.

Dincolo de toate acestea, am fost înştiinţate că reverendul Hare şi-a desfăşurat activitatea printre indieni vreme de ceva ani, ajungând un fel de lingvist; vorbeşte fluent mai multe limbi ale nativilor din zonă, inclusiv pe cea a tribului Cheyenne. Rolul său, aşadar, va fi să îndeplinească atât funcţia de translator, cât şi pe cea de îndrumător spiritual al bizarei noastre adunări de miei pregătiţi pentru tăiere.

În această stare de spirit, am părăsit călare tabăra militară Robinson, împreună cu viitorii noştri soţi. Unele femei boceau de parcă luau parte la o procesiune funerară, şi nu la un marş de nuntă. În ceea ce mă priveşte, am încercat să-mi păstrez cumpătul; în ciuda dezaprobării căpitanului Bourke, am jurat să iau partea bună a lucrurilor în această aventură şi să mă gândesc, în primul rând, că situaţia de faţă este trecătoare. Suntem nişte soldaţi în misiune, care îşi servesc patria şi au măcar şansa de a spera la ziua când s-ar putea întoarce acasă. Cel mai aproape de inima mea, dragă Harry, păstrez amintirea iubiţilor noştri copii şi visul reîntoarcerii alături de ei, ce îmi va rămâne mereu în suflet; acest vis mă va ajuta să trăiesc şi să fiu puternică. Am încercat, de la bun început, să le îmbărbătez şi pe celelalte femei, aducându-le aceeaşi consolare – într-o bună zi, ne vom întoarce în sânul civilizaţiei şi vom fi, în sfârşit, libere.