„America nu mai este atât de mare încât să scoată lumea din criză”

Puţini ştiu că americanul Kenneth J. Arrow, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni în economie din lume, are origini româneşti. Bunicii acestuia au trăit în Iaşi şi au emigrat în America în anii 1890. Arrow a primit Nobelul pentru teoriile sale cu privire la echilibrul economic general şi statul social, în 1972, pe când avea 51 de ani, fiind cel mai tânăr laureat al acestui premiu. Astăzi, în ciuda vârstei înaintate, economistul american continuă să predea la Universitatea Stanford. Într-un interviu pentru România Liberă, Arrow explică modul în care va ieşi lumea din criza economică şi care sunt şansele României de a-şi depăşi problemele actuale.

Dle Arrow, cum aţi ajuns să luaţi Nobelul când aveaţi 51 de ani? Aţi rămas cel mai tânăr laureat al acestui premiu.

K.A.: N-aş spune că e o chestiune aşa de importantă. La momentul respectiv am  fost foarte surprins. Atunci, premiul pentru Economie era încă ceva nou –  Nobelul pentru Economie a fost acordat prima oară în 1969, iar eu şi colegul meu (John Hicks – n.n.) am fost în alt patrulea lot. A fost neaşteptat de devreme. Trebuie să spun că mai erau mulţi oameni – în viaţă atunci – care meritau acest premiu şi nu l-au pri­­mit niciodată. Eu nu mi-aş fi acor­dat mie Nobelul la acea dată…

V-aţi început cariera academică în 1941. Vedeţi o schimbare fundamentală între economia şi analiza economică de azi şi de atunci?

K.A.: Orice domeniu de studiu este incomplet şi orice teorie se poate schimba, fie printr-o mai bună înţelegere a fenomenelor, fie prin apariţia unor noi  fenomene. O caracteristică a economiilor, chiar dacă mergem înapoi până în anii 1750, o reprezintă faptul că au existat mereu fluctuaţii. În tot secolul al XIX-lea, la fiecare câţiva ani au existat fluctuaţii, câteodată cu şomaj masiv. În Statele Unite, Marea Britanie şi în Franţa un astfel de an a fost 1873, anii 1890 au fost de asemenea răi. A existat, desigur, şi Marea Depresiune din anii 1930 cu dispariţii de bănci, depozite evaporate, şomaj de 25%… Aşadar, ceea ce vedem azi nu e ceva nou şi nici măcar atât de grav.

Acum, ceea ce a fost surprinzător a fost perioada de relativă acalmie din ultimii 30 de ani. Au avut loc mici fluctuaţii – a fost bula „dot-com” (n.r. – preţul acţiunilor afacerilor on-line au crescut nejustificat şi apoi s-au prăbuşit) de acum zece ani, la sfârşitul anilor ʹ80 a avut loc prăbuşirea unor bănci imobiliare în SUA. Dar, în mare, după finalul inflaţiei de la sfârşitul anilor ʹ80, am avut o perioadă neobişnuit de stabilă. Toată lumea avea impresia că teoria economică a devenit mai bună şi că ştim cum să conducem lucurile. Eh, asta s-a dovedit a fi greşit.

În concluzie, nu sunt schimbări fundamentale – da, economia a devenit mult mai internaţionalizată, revoluţia din comunicaţii a schimbat profund anumite lucruri. Criza s-a desfăşurat altfel ca urmare a acestor fenomene, însă internaţionalizarea nu are nici o legătură cu cauzele acestei crize. Chiar aş vrea să subliniez că, în ciuda percepţiei generale, ceea ce se întâmplă acum nu este ceva complet nou şi în nici un caz cea mai gravă criză din istorie.

Care ar fi cauzele crizei din prezent?

K.A.: Cum am spus, ceea ce se întâmplă azi s-a mai petrecut sub altă formă în trecut. Marea nuanţă ar fi faptul că acum  finanţele sunt mult mai importante pentru economie. Dacă ne uităm înapoi, vedem că în trecut, în ceea ce priveşte profiturile, în SUA, sectorul financiar reprezenta circa 10% din economie. Înainte de criza de azi, el reprezenta 40%. Aceasta a fost o transformare fără precent. Este clar însă că sectorul financiar nu reprezintă atât de mult, nu contribuie atât de mult  la economie – este util, fără îndoială, însă 40% este de-a dreptul ridicol şi chiar şi economişti conservatori au subliniat acest lucru şi înainte de criză.

Este evident că, la fel ca orice alt domeniu, sectorul financiar trece prin schimbări, inovează, are idei noi. Însă scopul sectorului financiar este de a direcţiona banii în zonele cele mai productive. De aceea a fost creat. Însă ceea ce s-a întâmplat a fost o suprapunere a instrumentelor financiare, un produs îl garanta pe celălalt şi la rândul său era garantat de alt instrument financiar, iar acest lucru a făcut ca întregul sistem să devină foarte vulnerabil chiar şi în cazul debitelor mici.

În acest fel, efectul de levier sau raportul de îndatorare a ajuns la niveluri ridicole – pe baza titlurilor existente erau emise alte titluri, care la rândul lor erau utilizate ca bază pentru emiterea altor titluri de valoare. Sigur, acesta este un mod foarte bun de a face bani – dacă economia creşte. Dar este şi modalitatea care face ca cel mai mic dezechilibru să aibă efecte majore. De-a lungul istoriei, „vechile” pieţe precum bursa sau piaţa de bunuri futures au dezvoltat mecanisme prin care o singură prăbuşire nu aducea catastrofa. Organizarea şi reglementarea pieţelor au fost foarte prezente în special după Marea Depresiune…

Deci lipsa reglementării pieţelor financiare a fost una dintre cauze?

K.A.: Nu lipsa reglementărilor, ci mai degrabă eşecul de a reglementa în ritmul în care s-a schimbat sectorul. Sectorul financiar s-a dovedit foarte ingenios, a inventat instrumente noi care au ieşit de sub incidenţa vechilor reglementări. Aşa s-a ajuns ca asigurările ataşate unor instrumente cum sunt titlurile financiare derivate să scape de reglementări care puteau împiedica riscul şi nevoia de a salva băncile cu bani de la stat. Salvarea AIG şi a altor instituţii care s-au expus pe pieţele de titluri derivate a fost, după părerea mea, o greşeală; băncile de depozit trebuiau salvate, dar nu şi instituţiile care au riscat pe pieţele de derivate. După părerea mea, nici noile reglementări cu privire la instrumentele derivate nu sunt suficient de bune.

Putem spune, aşadar, că sistemul financiar a evoluat mai repede decât restul societăţii şi, mai ales, decât politicienii care ar fi trebuit să introducă noi reglementări?

K.A.: Nu se poate spune numai că politicienii nu au reuşit să ţină pasul. A existat şi multă presiune… Dar e cert că aceste instrumente au avut un rol major. Numai un argument: în timpul crizei imobiliare din SUA din anii ’80 numărul creditelor ipotecare neperformante era cam acelaşi cu cel de la începutul acestei crize, dar acea criză nu s-a răspândit. Atunci nu s-a răspândit în tot sistemul, acum da, deci trebuie să fie vorba despre noile  instrumente financiare.

Dle Arrow, care este soluţia? Stimularea economiei prin deficit sau austeritate şi disciplină fiscală?

K.A.: Cred că disciplina fiscală este o idee foarte proastă în acest moment. Vreu să subliniez cu tărie că stimularea economiei este lucrul de care avem nevoie. Disciplina fiscală este necesară, însă numai dacă vorbim pe termen lung. Acum, în primul rând, trebuie să ieşim din această cădere economică. Dacă optezi pentru austeritate, tai şi, dacă tai, şi încasările de taxe scad. Chiar şi din punctul de vedere al datoriei publice – câştigi pe de-o parte tăind cheltuieli, dar pierzi la încasări şi în ceea ce priveşte şomajul.

Oricum am lua-o, o economie lovită de şomaj este o pierdere. Şomajul afectează direct economia – dacă au bani, oamenii îi cheltuiesc. Dacă veniturile lor sunt tăiate şi nici nu au acces la credite pentru că nu au cu ce garanta, oamenii pur şi simplu nu mai cheltuiesc.

Cred că avem nevoie de stimulare şi mai cred că politica (de austeritate – n.n) adoptată de guvernul britanic actual este dezastruoasă şi poate avea efecte permanente.

Dar cum comentaţi măsurile adoptate de România?

K.A.: Vedeţi, economiile mici şi deschise au mult mai multe probleme în a-şi formula politici economice independente. Ele nu prea au de ales – trebuie să se bazeze pe stimulul injectat de statele mai mari. Acest lucru nu se poate spune însă despre Marea Britanie, care avea şi alte opţiuni.

Care credeţi că vor fi conse­cinţele dintre a abordările diferite  prin care SUA şi Europa încearcă să iasă din criză?

K.A.: În opinia mea este o situaţie foarte serioasă, pentru că SUA nu sunt în poziţia de a rezolva singure această criză. America nu mai este atât de mare încât să scoată lumea din criză. Economia şi cererea ei internă nu mai pot fi motorul creşterii economice a întregii lumi.

SUA vor fi în continuare liderul economic mondial şi asta pentru o bună bucată de vreme de aici înainte. Dar a fi lider nu mai înseamnă a domina. Acum 20 de ani se spunea că economia SUA este economia lumii. Acest lucru nu mai este valabil azi, iar asta este o evoluţie sănătoasă: în trecut, SUA erau puterea dominantă pentru că restul economiilor lumii erau slabe.

China e una dintre economiile aflate în continuă ascensiune. Este China vinovată pentru ritmul lent al revenirii economice din SUA, aşa cum este acuzată în campania electorală americană?

K.A.: Doar într-o mică măsură. Nu există nici o îndoială că Beijingul duce o politică economică protecţionistă prin manipularea ratei de schimb a yuanului. Pe de altă parte, se poate spune că una dintre cauzele prăbuşirii din 2008 au reprezentat-o şi banii uşor de obţinut la care americanii aveau acces deoarece China cumpăra titlurile Trezoreriei SUA şi investea masiv. A fost un factor chinez care a contribuit la criză, însă în nici un caz nu putem vorbi de un rol determinant. China continuă şi azi să-şi bazeze creşterea economică pe exporturi şi să manipuleze valoare yuanului, iar acest lucru va fi în continuare un factor perturbator. Un alt lucru care mă îngrijorează este înclinaţia recentă spre austeritate a Chinei, care tocmai a mărit rata dobânzii – nu e austeritate în sens european, dar tot un fel de austeritate este. China ar trebui să lucreze împreună cu SUA pentru expansiunea economiei mondiale.

D-le Arrow, va schimba această criză atitudinea oamenilor din întreaga lume cu privire la concepte precum globalizare sau statul social? 

K.A.: Există acest pericol, că ţă­rile vor opta pentru reacţia tipică în timp de criză – „Hai să ne pro­tejăm pe noi!”. Avem în SUA câteva mişcări care cer acest lucru în campania electorală – spre exemplu să anulăm acordul de comerţ liber cu America Latină, care, dacă e să fim sinceri, nici nu are prea multe efecte. Liderii aflaţi la putere – şi nu mă refer nu­mai la SUA – nu sunt însă de acord cu această abordare şi vor să conserve avantajele globalizării, aşa că nu cred că va exista o schimbare fundamentală cu privire la atitudinea faţă de globalizare, comerţ liber sau libera circulaţie a capitalului. 

În ceea ce priveşte statul social, cred că, în ciuda discursurilor pe care le auzim, acestă construcţie va continua, chiar dacă vom vedea probabil fluctuaţii – unele dimensiuni ale statului social se vor extinde altele vor fi reduse. Chiar şi aici, în Statele Unite am făcut paşi importanţi în privinţa asigurării medicale, iar una dintre măsurile radicale a fost luată încă din timpul administraţiei Bush. Pe de altă parte, vârsta de pensionare creşte peste tot în lume, dar acest lucru este, după mine, o reacţie naturală normală, pentru că oamenii trăiesc azi mai mult decât în trecut. Nu cred că în acest caz putem vorbi de o contracţie, ci de o ajustare la noi realităţi a statului social. 

Un clasic al economiei neoclasice

Kenneth Arrow este considerat una dinte figurile cele mai importante ale teoriei economice neo-clasice, lucrările sale despre microeconomie, teoria echilibrului economic general şi teoria alegerii sociale fiind lecturi obligatorii nu numai pentru studenţii economişti, ci şi pentru cei aplecaţi spre filosofie,  ştiinţe politice, sociologie sau psihologie socială. Pionier al teoriei creşterii endogene – prima tentativă de explicare a resorturilor interne care determină un actor economic să inoveze, Arrow rămâne în literatura de specialitate ca autor al teoremei imposibilităţii care îi poartă numele. În cartea „Alegere socială şi valori individuale”(1951), Arrow demonstrează că regula democratică a majorităţii nu va duce niciodată la o distribuţie egală a resurselor între actorii votanţi. Chiar dacă, la vârsta sa alţi savanţi americani preferă să se relaxeze în Florida, Arrow este şi astăzi profesor emerit de economie la Universitatea Stanford, unde predă din anii ʹ50. În 2004, în ciuda apropierii politice de democraţi (este unchiul lui Larry Summers, directorul Consiliului Economic de la Casa Albă), Arrow a primit Medalia Naţională pentru Ştiinţă, cea mai înaltă distincţie academică a SUA, din partea preşedintelui republican George W. Bush.  

„Economiile mici şi deschise (precum România – n.n.) au mult mai multe probleme în a-şi formula politici economice independente. Ele nu prea au de ales – trebuie să se bazeze pe stimulul injectat de statele mai mari.”

„China continuă şi azi să-şi bazeze creşterea economică pe exporturi şi să manipuleze valoare yuanului şi acest lucru va fi în continuare un factor perturbator.”