Ion Caramitru: Teatrul costă puţin şi oferă mai mult decât o distracţie pasageră

Suntem la începutul unei noi stagiuni teatrale. Ce oferă TNB publicului spectator în această stagiune?
Ion Caramitru: Ce să ofere? Premiere. Ele fac deliciul deschiderilor de stagiune şi sunt pregătite cu atenţie şi minuţiozitate încă de la sfârşitul stagiunii trecute. În luna iunie aveam deja două spectacole în avanpremieră şi unul în repetiţii generale. Mai precis, la Sala Mare, piesa „S-a sfârşit cum a început”, o comedie în trei perso­naje, în regia lui Horaţiu Mălăele; la Sala Amfiteatru, „Livada de vişini”, în regia lui Felix Alexa, şi la Sala Atelier, „Spitalul special”, în regia lui Ştefan Iordănescu. La sfârşitul lui octombrie va mai fi gata un spectacol, regizat de mine, o celebră comedie a lui Francis Veber, „Dineu cu proşti”, după care s-a făcut şi un film.

Am înţeles că, în acest an încep lucrările de renovare la TNB. În aceste condiţii, publicul este interesat de modul în care vor funcţiona sălile existente, la ce capacitate?
I.C.: În această toamnă încep lucrările de renovare a TNB, ce vor debuta cu îndepărtarea faţadei sălii principale. Aceasta trebuie să dispară, deoarece, din cauza unei greşeli de construcţie, periclitează securitatea întregului ansamblu. Cât timp va du­ra şantierul, aproape trei ani, nici una din­tre săli nu-şi va opri activitatea. La final, Sala Mare, va reveni la forma pe care a
avut-o iniţial, cu vreo 800 de locuri, cu loji ca la teatru, nu ca într-o sală de conferinţe, iar TNB va avea şase săli de spectacol. Clădirea teatrului va reveni la arhitectura ini­ţială, faţada actuală acoperind ca un clopot vechea formă a TNB. Zona din faţa teatrului, care este acum parcare, va deveni un spaţiu pietonal, un parc ce va fi realizat pe baza unui concurs internaţional de urbanism, realizat în asociere cu Primăria Capitalei. La parterul întregii clădiri va funcţiona un foaier general, ce va comunica cu toate să­lile de spectacol şi care va cuprinde galerii de artă, cafenele, librării, cu program de la ora 11.00 la ora 23.00. O zonă de cultură şi agrement într-un fel!

Obişnuiţi cu mersul lucrurilor pe şantierele româneşti, putem să credem că reconstrucţia teatrului va dura doar trei ani?
I.C.: Este obligatoriu, având în vedere că proiectul are două surse de finanţare, un împrumut extern de la o bancă europeană şi contribuţia Guvernului României. Rigorile împrumutului obligă constructorul la respectarea termenelor, altfel penalizările sunt foarte mari.

Aţi atins tot ce se putea atinge pe zona artistică – actor, regizor, fondator şi preşedinte UNITER, director de teatru, ministru al Culturii. Care a fost zona care v-a adus cele mai multe satisfacţii şi care v-a alimentat cel mai mult orgoliul personal?
I.C.: E greu de ales. Pentru fiecare am avut ambiţii şi orgolii, cum spuneţi dumnea­voastră. Ca actor, am avut şi voi avea, sper, bucurii care au alimentat această profesiune cu care am început. Regizor am devenit după ce am practicat de la catedră pedagogia teatrală şi apoi am făcut cursuri postuniversitare de regie cu Radu Penciu­lescu. UNITER a apărut în ’90, ca o nevoie imediată a artiştilor din teatru de a fi consideraţi creatori, nu prestatori de servicii, cum erau înainte de Revoluţie. Am fost, timp de trei ani, director la Teatrul Bulandra, perioadă în care a revenit Liviu Ciulei, şi a realizat două spectacole importante, „Visul unei nopţi de vară”, de W. Shakespeare, şi „Deşteptarea primăverii”, de Wedekind. Am făcut carieră de film în străinătate, am lucrat ca regizor de operă în Marea Britanie şi de teatru în Japonia. Fiecare dintre aceste activităţi mi-a adus satisfacţii şi plăcerea de a fi implicat în domenii care sunt legate organic între ele.

Sunteţi recunoscut ca fiind un artist aplicat, care ştie să se descurce şi în zona practică. Dacă nu aţi fi intrat la teatru, ce v-ar fi plăcut să faceţi?
I.C.: Dacă nu aş fi intrat din primul an la teatru, aş fi intrat – pot să o spun fără false pudori -, la Universitate, la Litere. Eram pregătit, în cazul în care nu reuşeam la teatru, să dau la Litere şi, cum cele două subiecte la alegere de la examenul scris erau, amândouă, favoritele mele, cred că aş fi intrat, cu siguranţă.

Păreţi a avea reale înclinaţii către zona de management…
I.C.: Managementul este o chestiune ce poate fi definită ca politica bunului-simţ, ceea ce am şi aplicat cât am fost la Ministerul Culturii. Limpezimea gândului vi­zavi de ceea ce este imperios necesar a se face la un moment dat te ajută să înţelegi şi să decizi lista de priorităţi pe perioadă lungă. La minister am ales ca prioritate absolută procesul îndelungat, istovitor, costisitor, de reabilitare a monumentelor istorice. Am demarat Programul naţional de restaurare a monumentelor, care funcţionează şi acum. În ceea ce priveşte Teatrul Naţional, de care mă ocup de cinci ani, mi s-a părut important a-i ridica nivelul artistic, a-i completa colectivul, dar şi de a reabilita clădirea, de a face din acest teatru un reper al culturii naţionale.

Cum percepeţi noile generaţii de actori – implicit şcoala actuală de actorie – în calitate de actor cu experienţă, regizor, dar şi director de teatru, pus în situaţia de a angaja actori? Care sunt aşteptările vizavi de aceste generaţii de actori? Dar faţă de regizori?
I.C.: Nu putem angaja actori decât prin concurs. Din păcate, în ultimii doi ani, nu am mai putut face acest lucru, posturile fiind blocate. Acum, TNB are 84 de posturi vacante, din care pentru actori vreo 30. În ceea ce priveşte şcoala, voi fi destul de re­zervat în apreciere. A decăzut mult atât din cauza catedrei, cât şi din cauza studenţilor. Ei nu mai au răbdare, vor cât mai repede să ajungă la bani şi la glorie, ori devenirea în artă se face treptat, cu atenţie, cu abnegaţie. Lucrurile sunt foarte complicate şi, din păcate, dacă ne uităm, vedem că pro­misiunea talentului există, dar rea­lizarea şi profesionalizarea lui lasă de dorit. Marile personalităţi ale teatrului nu sunt la catedră. Regizorii buni sunt prea puţini.

Aţi participat de curând la Festivalul Artelor cu o conferinţă intitulată „Limitele aşteptării”. În acest moment, care sunt aşteptările dumneavoastră faţă de teatru, societate, oameni?
I.C.: Conferinţa de acum are la bază discursul pe care l-am rostit în 1993 în faţa Camerei Comunelor din Parlamentul britanic. Am ajuns acolo invitat fiind de mi­nistrul din umbră al Media şi al Culturii, din acea perioadă, al Partidului Laburist, aflat în opoziţie, într-o conjunctură absolut remarcabilă, alături de Umberto Eco şi Günter Grass. Discursul meu se referea la România, la aşteptările ei, la elementele identităţii noastre naţionale. Toate, privite din perspectiva unui artist supravieţuitor al comunismului. Am recitit acest text şi mi-am dat seama că, fără jenă, pot să-l aduc în atenţia publică şi acum, pentru că el rămâne acut contemporan. Ce aşteptări am faţă de teatru? Aştept să continue a fi ceea ce Shakespeare a spus că este: oglinda lumii.

În acelaşi timp, care sunt limitele aşteptării faţă de propria persoană?
I.C.: Aştept să nu fiu bolnav şi, sănătos fiind, să-mi pot onora obligaţiile pe care le am sau care mi le impun. Şi să am bucuriile pe care existenţa poate să le ofere unui om care munceşte şi căruia îi place viaţa.

Dar de la publicul românesc ce aşteptări aveţi?
I.C.: De la public aştept să vină la teatru, ceea ce s-a întâmplat cu prisosinţă în ultimii doi ani. În această perioadă de criză oamenii să nu renunţe să vină la teatru. Teatrul costă puţin şi oferă mult mai mult decât poate să ofere o distracţie pasageră sau o plăcere oarecare.

Sunteţi unul dintre actorii români care au jucat în producţii străine. Când îl vom mai vedea pe Ion Caramitru în film?
I.C.: Am jucat mult în producţii străine, alături de actori prestigioşi precum Jeremy Irons, Tom Cruise, Michael Gambon, Sir Alec Guiness. În primăvară încep filmări alături de Gerard Depardieu.

Ce-l sperie pe actorul Ion Caramitru? Dar pe directorul de teatru? Dar pe omul Ion Caramitru?
I.C.: În general, nu mă sperie prea multe. Mă sperie prostia omenească şi lipsa de coerenţă, atunci când este vorba de orientarea societăţii către un destin organic, economic, politic şi social. Mă sperie inconsistenţa politică a momentului, falsele iluzii ce ne sunt induse şi îndepărtarea de subiectul principal al existenţei noastre care este, până la urmă, respectul faţă de noi înşine şi faţă de omul de vizavi.

Cum vedeţi evoluţia teatrului românesc în viitorul apropiat şi în ce măsură această criză afectează teatrul?
I.C.: Teatrul nu moare şi nu va muri niciodată, el evoluează în dispreţul vieţii curente. Traversăm un moment greu, dar este nevoie de teatru cum este nevoie de aer. Sigur că această criză afectează teatrul, nu mai putem angaja oameni, specialiştii – meseriaşi ai actului artistic – pleacă, iar alţii n-au de unde să înveţe meserii atât de aplicate. Explicăm tot timpul acest lucru, dar nu suntem ascultaţi.

Dar viitorul societăţii româneşti în care aţi vrea să trăiască nepoţii dumnea­voastră?
I.C.: Mă întristează cel mai mult că trăim alături de Regele Mihai de 20 de ani şi nu am reuşit să decidem că România are nevoie imperioasă de monarhie. Nu s-a pus capăt definitiv regimului comunist câtă vreme nu s-a revenit la monarhie. Regele Mihai este lângă noi de 20 de ani, dar monarhia nu a fost readusă acolo unde îi este locul.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră timp liber şi ce vă place să faceţi în acest timp liber?
I.C.: Timp liber nu prea am. Câteodată, pentru mine timpul liber pare o iluzie, o fata morgana. Dacă aş avea la îndemână timp aş face mai mult sport şi aş urca la munte.