Traficul din Bucureşti e un subiect care mă plictiseşte foarte rău: „nu sunt destule locuri de parcare”, „se blochează intersecţii”, „am făcut o oră jumătate pe drum” etc.; Lamentaţiile şi glumele civice despre impotenţa Primăriei pe care le aud la radio, când mă nimeresc în maşina vreunui cunoscut, mă irită de-a dreptul. E drept, nu am permis de conducere auto şi nu mă interesează automobilele, deci nu pot să mă substitui în întregime unui şofer.
Într-o dimineaţă, într-un taxi, am nimerit într-un dop care a transformat o călătorie de 10 minute într-un calvar de o oră. Eu boscorodeam, şoferul înjura traficul, „în nici un an nu a fost aşa rău”; ce mai simulacru de criză, am gândit furios, dacă oamenii continuă să meargă la serviciu cu maşina. Masochist, m-am uitat la celelalte maşini – au trecut, una după alta, şase maşini cu un singur om la bord, şoferul. Apoi a trecut una cu trei pasageri. Apoi alte cinci maşini „de o singură persoană”, printre care şi un jeep. Brusc, mi-am dat seama de ce mă plictiseşte atâta discuţia despre trafic – fiindcă e perfect inutilă. Oricât s-ar lărgi bulevardele şi oricât s-ar suspenda şoselele, ele n-au cum să facă faţă unui parc de maşini care, sub presiunea nevoii de confort a oamenilor, se înmulţeşte exponenţial – de pildă, tot mai multe cupluri au două maşini parcate în faţa blocului. În plus, nu poţi convinge un şofer să renunţe la confortul maşinii de o persoană circulând cu metroul, atât timp cât traficul se mai târâie şi cât buzunarele subţiate de recesiune nu sunt un argument; abia când traficul o să-şi atingă punctul critic, sucombând sub propria greutate, oamenii or să vadă avantajele unei reţele de transport în comun, RATB, incredibil de ieftină şi de bună, cu maşini care circulă cu o ritmicitate de 5-10 minute. Din fericire, acele timpuri nu sunt departe, o simt – de vreun an, centrul şi nordul oraşului se sufocă în orele de vârf, devenind accesibile doar cu metroul sau tramvaiul.
Tot mai multe cupluri au două maşini parcate în faţa blocului.