Înfrângerea pe care a suferit-o naţionala României în Franţa, în faţa reprezentativei ţării gazdă, ne doare pe toţi, microbişti sau mai puţin iubitori ai fotbalului, mai ales că primul dintre golurile primite pe Stade de France a fost înscris dintr-o poziţie de ofsaid nesemnalizată de arbitri. Mai tare ne doare însă resemnarea pe care am văzut-o la echipa noastră încă de la începutul meciului. În ciuda declaraţiilor de dinaintea meciului, din care reieşea că nici nu se gândesc la un egal şi că nu-i interesează decât victoria, tricolorii s-au retras în defensivă încă de la început. Practic s-au lăsat „călăriţi„ de francezi, iar după ce au încasat primul gol s-au prăbuşit cu totul, deşi mai erau aproximativ zece minute de joc, dacă luăm în calcul şi prelungirile, adică timp sufcient să întoarcă rezultatul.
Culmea este că cei care s-au năpustit asupra adversarilor şi au declanşat atacuri furibunde n-au fost ai noştri ci francezii, adică cei care erau la conducere. Şi cum să se întâmple altfel când însuşi selecţionerul, în speţă Răzvan Lucescu, a declarat după meci că „frustrarea mare vine din cauza faptului că am pierdut, într-un moment în care controlam jocul, stăteam bine pe teren, iar Franţa părea că se obişnuieşte cu ideea egalului”. Ce înseamnă „controlam jocul”? Şutul în bară al lui Săpunaru? Să fim serioşi. Vorbele lui Lucescu jr. se traduc clar în „este frustrant că am pierdut după ce le ţinusem piept francezilor 83 de minute, şi ne gândeam deja că un egal ar fi bun pentru noi”. Din păcate pentru noi, francezii nu se obişnuiseră deloc cu ideea egalului şi au luptat până în ultima clipă pentru victorie, ceea ce noi nu am făcut nici după ce am primit primul gol. Oare fotbaliştii din naţionala României nu se uită la alte meciuri în afară de cele pe care le joacă ei înşişi? În urmă cu nu mai puţin de două săptămâni italienii de la Napoli au făcut spectacol, egalând Steaua în ultima secundă, după ce fuseseră conduşi cu 0-3. Egalarea şi-au făcut-o cadou nu punân-du-şi cenuşă în cap după primul autogol, ci luptând până în ultimele clipe ale întâlnirii. Ce tare doare că aceleaşi greşeli româneşti le repetă jucătorii şi antrenorii noştri parcă la nesfârşit, indiferent că e vorba de echipele de club sau reprezentativa naţională.
