Nimeni nu s-ar fi aşteptat vreodată ca regizorul Radu Afrim să monteze un spectacol SF. Şi totuşi, „Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică”, spectacol care a avut premiera pe 2 octombrie, la Teatrul Naţional din Cluj, chiar asta este.
Stanley Kubrick îşi plasase faimoasa Odisee în anul 2001, iar Peter Hyams a realizat o continuare plasată în 2010. Iată că Radu Afrim face chiar în acest an, 2010, o călătorie artistico-spaţială în care duhul lui Kubrick este adesea invocat. Cu o acţiune petrecându-se undeva „dincolo de frontiera finală” (cum bine spunea un cunoscut serial science-fiction), pe un text al scoţianului David Greig (nu, piesa nu este scrisă de Matei Vişniec în ciuda titlului kilometric), spectacolul reprezintă un dureros strigăt de ajutor venit din cosmos şi din microcosmosul sufletului uman. Montarea e o nebunie de poezie „recitată” în ritmul respiraţiei Pământului şi acompaniată de muzica astrelor. Chiar dacă în Univers nu suntem singuri, pe pământ însă trăim fiecare în ostrovul lui izolat iar urletul disperării noastre nu este auzit de nimeni aşa cum nu se pot intercepta uneori pe Pământ mesajele trimise din spaţiu de cosmonauţii pierduţi printre stele. Acesta pare a fi mesajul regizorului către spectatorii de care s-a îndrăgostit cândva în fosta sa carieră de student la Universitatea din Cluj.
„Odiseea spaţială”, leit-motiv
Povestea e simplă. Doi cosmonauţi ruşi (Ovidiu Crişan şi Cristian Rigman) trimişi în spaţiu încă de pe vremea în care Uniunea Sovietică era o mare putere politică şi militară sunt uitaţi pur şi simplu în cosmos. Ei trăiesc de zeci de ani pe nava Armonia 114, depănând amintiri, „culcându-se” cu femeile goale de pe cărţile de joc pe care le strecuraseră cu ei în caspulă, crezând/sperând că doar li s-a defectat sistemul de comunicare cu Pământul, dar că „drăgăliţa de ţară” îi va recupera cât de curând. De fapt, în realitate, tovarăşii de la Moscova au vrut să facă un „simplu” experiment ca să vadă cât şi cum pot trăi în spaţiu doi oameni rupţi fizic de Pământ şi care îşi pierd picătură cu picătură speranţa că-şi vor mai revedea vreodată unul femeia, celălalt fetiţa, făpturile cele mai dragi pe care le-au lăsat cândva într-o ţară despre care ei habar nu au că nu mai există. Între timp, regimurile politice şi puterea s-au schimbat de atâtea ori în patria mamă încât probabil că cei doi chiar au fost uitaţi pe orbită. În paralel vedem ce se întâmplă între timp pe Pământ şi cum oamenii rămaşi în urmă sunt la fel de lipsiţi de speranţă ca şi cei doi cosmonauţ- cobai ai fostei Uniuni Sovietice. Cei mai nefericiţi sunt însă cei care trăiesc între lumi, între sus şi jos sau, mai degrabă, şi sus şi jos, ca „Nastasia din Rusia”, fiica cosmonautului Casimir. „It’s all about being high and down at the same time. You know what I mean?” încearcă ea să le explice starea ei englezilor „spălăciţi” între care a ajuns să trăiască, ca stripteuză. Tatăl ei îi spusese la despărţire ca atunci când se simte singură şi tristă să privească pur şi simplu spre cer, căci el o va auzi şi o va vedea. „Tatăl meu e sus în cer, dar eu am vorbit cu el de multe ori,” le spune tuturor Nastasia. „Trebuie să înveţi să accepţi moartea”, i se răspunde cu milă. Şi cum până şi ea aude din ce în ce mai palid mesajele tatălui ei, se urcă pe clădiri tot mai înalte ca să-l vadă şi să-l audă mai bine. Nastasia (nume care în greceşte înseamnă „înviere”) rămâne însă prea jos pentru a atinge cu mâna cerul şi mult prea sus ca să-şi poată găsi fericirea pe Pământ. E un suflet suspendat între cer şi Pământ, între Rai şi Iad, într-un soi de Purgatoriu cosmic. E împăcată cu sine doar când doarme pentru că atunci visează că zboară. Respiraţia ei în somn, profundă, sacadată, precum respiraţia universului însuşi aşa cum o auzea singurul cosmonaut rămas în viaţă în „Odiseea spaţială” a lui Stanley Kubrick, devine obsesie, leit-motiv şi chiar coloană sonoră în spectacolul lui Afrim.
Călătorind într-o pictură
Ca semn că omenirea întreagă este în tranzit, regizorul prezintă viaţa pe pământ ca petrecându-se într-un imens aeroport, cu oamenii etern pasagageri, aşteptând să le vină rândul la la ghişeele de check-in sau check-out, înghesuiţi într-o cabină de plastic pentru a fuma o ultimă ţigară înainte de îmbarcare sau traversând doar pe orizontală „aeroportul” , pe benzi rulante. Pe lângă Nastasia din Rusia (Ramona Dumitrean este fascinantă, seducătoare, exercitând o atracţie paralizantă ca o gaură neagră-ca să rămânem în universul noţiunilor SF-, creând un personaj care reuşeşte să învingă până şi forţa de gravitaţie), mai plutesc abulici între lumi un soţ şi o soţie care trăiesc fiecare în propria lui capsulă, fiind de fapt soţul care nu vrea soţie şi soţia care călătoreşte în spaţiu, timp şi ficţiune , ajungând până şi în tabloul Muntele Saint-Victoire a lui Paul Cezanne pentru a-şi recupera soţul care nu se vrea găsit. Tăios, glacial şi absolut irecuperabil, trăind ca într-un iglu în blazarea-i profundă este personajul soţului interpretat fără fisură de Ionuţ Caras, în timp ce Irina Wintze este sublimă în soţia ce iubeşte cu forţa unui personaj de tragedie greacă. Chipul ei, filmat live la gros plan, şi proiectat pe un ecran imens este efigia disperării nude. Pritre ei, omniprezenţi, mişună mai tot timpul, făpturi umanoide ce par însă de pe altă planetă, privind lumea dintr-un balon ca o cască de cosmonaut luminată pe dinăuntru. Ei sunt un fel de veioze cosmice ce tranzitează lumile, licurici sau praf de stele pe care însă oamenii sunt prea ocupaţi cu dramele lor mai mici sau mai mari ca să le observe prezenţa. („Vinovaţi” de puternicul impact vizual al spectacolului sunt scenogarafa Adriana Grand şi creatorul proiecţiilor, Istvan Szakats .)
Special guest star Irina Margareta Nistor
În tabloul Mont Saint-Victoire”, chiar pe vârful muntelui pe care Cezanne l-a pictat obsedant, iar şi iar, locuieşte Bernard, un savant francez uşor nebun care a creat un dispozitiv sofisticat, un soi de computer din care cresc flori, cu care vrea să intercepteze mesaje din cosmos. El este poate singura speranţă a celor doi cosmonauţi rămaşi captivi în spaţiu. Peste savant dă în călătoria sa de Vitorie Lipan, Vivienne, soţia aflată în căutarea soţului ce părăsise universul conjugal. Numai că Bernard (Cornel Răileanu) e francez, iar Vivienne englezoaică. Pentru a se putea înţelege şi ca povestea lor să evolueze pe reţeta unui film de dragoste , un love story cu un prezumtiv happy end, era nevoie de un translator. Şi cine poate traduce pe lumea asta dialogurile din filme mai bine decât Irina Margareta Nistor? Nimeni. Aşa că Radu Afrim a avut-o drept special guest star chiar pe Irina Nistor, eterna traducătoare a filmelor văzute pe video în copilăria şi adolescenţa noastră. (Afrim a „prins-o” pe Irina Nistor la TIFF şi a rugat-o să-şi împrumute vocea în folosul comunităţii, înregistrând dialogul dintre Bernard şi Vivienne, lucru pe care ea, amabilă, l-a făcut). Surprinzătoare reîntâlnire cu un personaj atât de „al nostru” a generat un sentiment foarte plăcut în inima spectatorului care stătuse atâta vreme între stele, iar acum poposise într-un tablou post-impresionist. Vocea Irinei Margareta Nistor era mesajul Pământului către vremelnicii călători în cosmos. Părea să spună „e timpul să vă întoarceţi acasă.” Şi chiar dacă aterizarea ne lasă uneori un gust amar, nimeni nu ne va putea lua vreodată amintirea zborului şi sentimentul că şi noi respirăm în acelaşi ritm cu cosmosul.
