Aflu că Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a iniţiat, la nivel naţional, sub sloganul „Cumpără româneşte!”, un program de relansare a producţiei interne. Ştirea este buimăcitoare, pentru că sloganul care te îndeamnă să cumperi nu are decât o legătură indirectă cu producţia. „Produ româneşte şi cumpără omeneşte!”, de pildă, ar fi sunat mai inteligent şi mai îmbietor, chiar dacă nici aşa nu arată grozav. Cel puţin nu pretinde însă că se referă la producţie şi, când colo, vorbeşte de desfacerea (vânzare-cumpărare) mărfii.
Din păcate, nu este vorba de o simplă confuzie, bâlbă sau incoerenţă; una din seria celor cu care oficialităţile ne tot răsfaţă de la o vreme. „Cumpără româneşte!” sună al naibii de cinic. Pentru toţi bugetarii din această ţară îndemnul aduce a tiflă şi pare să spună, de fapt: „Cumpără cu 25% mai puţin!”. Fireşte însă că el poate însemna şi „Cumpără mult mai prost!”. De ce? Pentru că preţurile cresc, iar salariile au scăzut. La mintea copiilor. Dar şi pentru că, moarte-coapte cum sunt, industriile producătoare de la noi aruncă pe piaţă mărfuri inferioare celor de import. Altminteri, de ce le-am mai cumpăra pe alea străine?
Nu trece zi să nu întâlnesc florarii la câte un colţ de stradă. Ce zi normală ar fi aceea fără – măcar – şansa unei flori? Ei bine, aflu de la ei că garoafele, trandafirii sau calele sunt proaspete nu pentru că le-ar fi recoltat din sere şi grădini de curând, ci pentru că tocmai le-au adus de la aeroport sau a venit camionul cu ele din Olanda. Florăritul românesc a devenit, aşadar, mai mult o treabă de intermediere, şi asta dintr-un motiv simplu: e mai puţin costisitor, spun foştii cultivatori de flori, să le cumperi de dincolo decât să le faci tu singur să crească. Şi problema asta nu e numai cu florile: mai sunt puii de import, mai sunt legumele şi fructele de tot felul – nu doar cele exotice -, mai sunt sucurile, săpunurile, hainele… Cam toate.
S-a format deja convingerea – şi e greu de luptat cu ea, aducând argumente infailibile – că mărfurile româneşti sunt mai tarate: că au mai multe „E”-uri, că sunt „clone” inabile după cele de pe pieţe unde producătorii se iau mai în serios şi respectă mai mult clientul. Vor trebui făcute mari eforturi ca să se demonstreze că totul nu e decât o prejudecată şi că românul e respectat de cei care produc la el acasă.
Există totuşi un filon vag de sens contrar care, alimentat cum se cuvine, nu doar de publicitate, ci de ameliorarea calităţii şi a preţurilor, ar putea schimba starea lucrurilor. Personal, cred că e utopic să sperăm aşa ceva, dar niciodată nu se ştie. Deocamdată, să numesc filonul: este vorba despre patriotismul care, de silă, strânge rândurile. După scandalurile din media italiene s-a constatat că firmele din Peninsula în formă de cizmă nu o mai duc chiar atât de bine ca înainte. Unii au preferat să nu le livreze propriii bănuţi celor care veneau să facă afaceri la noi, dispreţuindu-ne sau măcar lăsând impresia că s-ar putea să ne dispreţuiască. Acum, o dată cu expulzările de români din Franţa, au apărut deja şi reacţii palpabil-măsurabile în materie de cumpărături franţuzeşti. Se prea poate ca, nu doar din pricina crizei şi a preţurilor, interesul pentru importurile din Hexagon să descrească. Toate acestea nu înseamnă însă că, automat, românul îşi va cumpăra marfă de-a noastră numai pentru că aşa vrea să se întâmple cutare minister.
Peste toate, când mai aud că ministerul anunţă deschiderea a două domenii pe internet rezervate de el, iar HotNews apucă să i-l sufle pe al doilea, fiindcă totul a fost vorbă în vânt şi necoordonare între promisiune şi faptă, mă dezumflu şi mai mult. Iar trăncăneală, iar intenţii, dar nu realizări.
Între timp, Italia afacerilor se străduie să atenueze pe Dâmboviţa şi la Carpaţi efectul ostilităţii peninsulare prin afaceri corecte şi marfă bună. Iar Franţa îşi regăseşte miraculos, ici şi colo, ţinuta seniorială şi, în acelaşi timp, respectul faţă de România, aşa cum se întâmplă în aceste zile chiar în capitala transilvană, unde zilele puse sub numele de „Cluj baroc” oferă gratuit oricui doreşte accesul la un extraordinar festival muzical, prin iniţiativa directorului Centrului Cultural Francez din localitate, dl Bernard Houliat, şi a echipei sale. Oferta de înalt nivel cultural deplin deschisă oamenilor pasionaţi de muzică vădeşte un respect cordial, de la egal la egal, survenind nu numai într-un moment în care criza noastră se adânceşte, ci şi într-unul când relaţia cu Franţa nu este scutită de asperităţi. Care este însă semnalul pe care Guvernul îl oferă, fie şi simbolic, propriilor cetăţeni că îi socoteşte la fel de demni de respect? Promisiunile fără acoperire? „Cumpără româneşte!” sună suspect câtă vreme nu poţi şti ce cumperi, cu ce şi până când.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes Bolyai din Cluj
