Fricile invadează din nou spaţiul public românesc. Mişcări sindicale care degenerează? Violenţe de limbaj ce nu mai contenesc? Pretinse lovituri de stat? Campanii de presă ce vulnerabilizează statul? Totul sperie! Totul este interpretat prin prisma teoriei conspiraţiei! Dar, dincolo de forme, de comentarii sau de orientări ideologice, adevărata sfidare la adresa securităţii naţionale este regresul evident al democraţiei. Într-o societate şi aşa fragilă, surprinsă de o criză ale cărei resorturi îi rămân necunoscute, regresul democraţiei poate produce efecte devastatoare. Iar remediul nu poate fi nici violenţa socială, nici violenţa politică, nici măcar schimbarea „domnilor”, ci dialogul civic. Însă, într-o societate a monologului mânios, se mai poate oare dialoga?
Când spaţiul mioritic a fost invadat, la începutul anilor ’90, de cultul performanţei şi al competiţiei, solidaritatea socială, şi aşa precarizată după o jumătate de secol de dictaturi succesive, s-a dezagregat. Or, fără solidaritate, societatea nu poate funcţiona! La fel de afectate au fost şi spiritul civic, şi cel comunitar. Supusul dictaturilor a fost repede înlocuit cu individul-consumator, în absenţa deloc regretată a cetăţeanului. Dar prosperitatea fără democraţie s-a dovedit o himeră. Individualismul debordant a împiedicat comunitatea – oricare ar fi fost aceasta, locală, regională sau naţională – să se maturizeze. Sondajele o arată de ceva vreme: nu trăim în comunităţi, ci în redute familiale aflate sub asediu. În aceste condiţii, apetenţa pentru dialog civic nu poate fi decât limitată. Nu există însă altă soluţie pentru a relansa societatea, cel puţin nu în interiorul democraţiei, în afara dialogului civic.
Deja recursul la remediile iluzorii ale pieţei şi-a irosit influenţa. După ce recent-apăruta clasă mijlocie s-a prăbuşit în prăpastia crizei, iar profitorii tranziţiei nu mai au prea mare audienţă, modelul social pare nesigur. Pe acest fundal, populiştii de toate orientările îşi încearcă norocul. Niciodată în trecut populismul nu a putut oferi soluţii viabile, dar a dat răspuns fricilor speculând stereotipurile. Au fost construite astfel minorităţile active care au putut răsturna sistemele politice inerte. Poate avea vreo şansă dialogul civic în faţa atracţiei irezistibile a stereotipurilor?
Forţa dialogului civic rezidă în jocul negocierii şi binefacerile medierii pornite dinspre hulita societate civilă. Pentru că nu pleacă de sus, ci de jos, de la firul ierbii, dialogul civic poate fi legitim şi poate astfel contracara orice populism. Influenţa sa depinde însă de disponibilitatea clasei politice de a accepta negocierea ca formă de rezolvare a stărilor sociale conflictuale, ca şi de recunoaşterea rolului partenerilor civici şi sociali în definirea interesului general. De aceea, renunţarea la iluzia majoritaristă că forţa „votului popular” şi poziţia de putere justifică orice decizie devine condiţia sine qua non a oricărui dialog civic.
