La bunica mea în sat era un miliţian. Până aici, nimic spectaculos. Bănuiesc că fiecare localitate, oricât de mică, este „dotată” cu aşa ceva. Numai că ăla era special. Era cel mai gras om pe care îl văzusem eu vreodată. Îl chema Rota, dar toată lumea îi zicea „Roată” pentru că era absolut rotund.
Avea o burtă atât de mare încât mergea într-un fel extrem de ciudat, cumva aplecat în spate, ca să şi-o poată susţine. Mie îmi era frică de el nu pentru că era miliţian, doar nu puteam lua la 5 ani în serios o „caşchetă”, ci pentru că era hidos. O întrebam mereu pe bunica mea ce mănâncă miliţianul de e aşa de rotund şi ea nu obosea să-mi spună că mănâncă hârtie. Omul legii era recunoscut pentru ritualul lui. Oprea maşinile ce tranzitau satul, dădea amenzi pentru infracţiuni închipuite, întocmea procese-verbale, după care invita contravenientul la cârciumă, pentru ca acela să-i facă cinste.
După ce bea adălmaşu’, miliţianul „Roată” cădea la pace cu infractorul şi, ca să pecetluiască înţelegerea, înghiţea procesul-verbal. Trebuie că de la atâtea hârtii înghiţite făcuse aşa o burtă. Am crescut apoi crezând sincer toate bancurile cu miliţieni: pe cel cu singura circumvoluţiune pe care o au pe creier de la purtatul îndelungat al caschetei, pe cel cu miliţienii care au o clasă mai mult decât trenul şi pe acela că-şi pun la cap înainte de culcare un pahar gol şi unul plin cu apă pentru că poate li se face sete în timpul nopţii, poate nu. De aceea nu m-am mirat zilele trecute când s-au înfuriat rău pe un om pentru simplul motiv că nu era acasă. Am devenit adult având convingerea fermă că miliţienii sunt proşti, corupţi şi graşi de la atâta hârtie înghiţită. Ce e drept, i-am subestimat. „Javre ordinare” nu mi-am imaginat că pot fi.
„O întrebam mereu pe bunica mea ce mănâncă miliţianul de e aşa de rotund şi ea nu obosea să-mi spună că mănâncă hârtie.”
