Pătruns cu uşurinţă în limbă, OK-ul este omniprezent, substituindu-se anacronicului adverb românesc „bine”. El apare în dialoguri înlocuind bâlbâieli şi „ă”-uri menite a suplini lipsa de dicţie a interlocutorilor. Îl folosesc puştii confirmându-şi prezenţa la joacă, adulţii exprimându-şi acordul şi vârstnicii, la jocuri, în parcuri. Ce mai? OK-ul e în top. Potrivit unei ipoteze etimologice, Otto Kraus este părintele său. Se spune că „cetecistul” lui Henry Ford îşi ştanţa iniţialele pe automobilele considerate bune. Dacă America s-ar fi descoperit mai devreme, dialogul dintre Mircea şi Baiazid ar fi putut suna astfel: „Tu eşti Mircea?” „Eu!” „OK!/ Spune-mi iute bre, ce vrei?”/ „Vere Baiazid, ne lasă/Şi mai bine du-te-acasă./Fă-ţi un bine, dacă vrei/Totul să fie OK!”. Chiar şi dialogul dintre Ştefan cel Mare şi oştenii săi ar fi fost altfel: „Oşteni! Mîine vom da piept cu tatarii!” „OK, măria ta!” Mai trebuie doar să-i auzim pe guvernanţii noştri asigurându-ne că „totul va fi OK!”
Ioan Ciorca, scriitor
