E lungană și are un cap mic, cât un bec. Avocatu-i explică ritos că statul îi poate lua copilul, asudă, se întoarce când spre ea, când spre tac-su; roba e un fluture negru care vorbește. „Vă rezolv, da’ costă; sărăntoc-nesărăntoc, îți spun că costă tataie! Îi aduc pe ăia, da’ înainte să-l spălați și să-i dați de mâncare, și tu, femeie, îi dai și un pic de ciocolată, ca să râdă. Tu auzi ce zic?“ Tac-su dă din cap, “facem dom’ avocat, luăm bani împrumut și facem, iertaț-o pe asta, că n-are școală, păcatele ei…“; fata cu capul mic strânge ochii și pumnii și aprobă și ea: “Da, mânca’e ’a copil, mânca’e“. Fluturele negru îi mai învață să facă lună și bec prin casă, musai să șteargă geamurile – “inspectoarele sunt femei, la geamuri se uită mai întâi“ – și pumnii fetei zvâcnesc regulat, odată cu buzele mute: “Mânca’e ’a copil“.
Patru ore, cât am stat pe coridoarele Curții de Apel din Galați, m-am uitat la oameni ș-am scris. Am citit și de vreo trei ori fiecare fițuică lipită de uși și pereți, am văzut că nu-i voie să ai atitudini necuviincioase în fața instanței, că trebuie să vorbești civilizat și să fii îmbrăcat decent – toate astea ca să respecți solemnitatea actului de dreptate. Solemnitate, chiar așa scrie. Da, am fost și la budă – cobori două etaje, o iei la stânga pe un coridor plin de cutii, apoi iar la stânga pe un coridor plin de cutii și împingi cu putere ușa șleampătă. Și – iar – da, pute.
Iar oamenii nu-s oameni, sunt spețe. Nu există secolul două’ș’unu.
Aici vezi cel mai bine că statul ăsta n-a investit niciodată în dreptate. Cum nici în educație n-a băgat bani niciodată. S-au scris poezii și ditirambe, s-au tăiat panglici, s-au pus poze pe Facebook de cinșpe septembrie, dar, dacă te duci pe la școli, vezi aceleași traume ale subfinanțării – asta spre deosebire de instituțiile birocratice ale statului, utilate și răsutilate.
S-a format în timp o supra-țară, inaccesibilă celor de jos, un supersistem. Mai repede găsesc o știre că un înalt funcționar și-a schimbat mobila de birou la preluarea funcției decât o notiță că nu’ș ce școală are toate avizele sanitare. Mai repede văd un Lamborghini pe uliță decât un tribunal cu tencuiala necrăpată. Un om educat, încrezător în justiție, e un om liber – dar România pare să nu aibă nevoie de oameni liberi. Mai repede se schimbă o lege pentru salvarea unui ministru decât să se schimbe ministrul după lege.
Înainte, cu toată sărăcia, oamenii liberi erau în susul țării. Profesorul, judecătorul, doctorul. Nu le ridica nimeni statuie, nu le cânta nimeni ode, dar în fața lor îți aduceai aminte de cei șapte ani de-acasă și erai cuviincios; venea din tine, nedefinit, respectul ăsta. Cât era Ceaușescu de bolund, nu exista cinșpe septembrie fără manuale pe bănci, așa cu urechi de măgar și cu mustăți cum erau. Acum? – solemnitatea mai ține doar de regulamentul intern: să te îmbraci decent, să ai o atitudine cuviincioasă, amendă de la 500 la 5.000 de lei dacă nu. Coridor la stânga, printre cutii, alt coridor la stânga, printre alte cutii. Te-ai pișat, fii fericit! Nicio solemnitate, vrei să scapi și gata. Nu mai vezi fața oamenilor, sunt la fel de obosiți ca și tine, știi și tu, și dascălul/judecătorul/doctorul că ar trebui făcute aia și aia și aia, dar nu-s bani la ministere. Citești și tu și citesc și ei că ăștia și-au dublat lefurile, că și-au scutit de taxe pensiile speciale și că următoarea lege pe ordinea de zi e să nu mai poată fi confiscați banii negri ai partidelor. Încă nu ne-a venit rândul, nu sunt bani pentru tencuială, bine c-au băgat chiloți proaspeți la second-hand, hai repede că lumea dă buluc. Manuale nu sunt.
Și când te uiți în susul țării, acum, vezi, în schimb, tot felul de bandiți cu ștaif care‑și „apără“ copiii. I-au învățat de mici să dea tunuri, plozii au văzut că fac milioane doar din trei telefoane și-o ștampilă, ani la rând au dat lumea pe spate cu fițele lor motorizate, iar când ajung în fața procurorilor sar până-n tavan tații: “Vor să-mi ia copilul, justiția e coruptă, e dintr-un stat paralel“. Brusc, beizadelele ce speriau polițiștii se transformă în tineri antreprenori vânați pentru mândria de a fi români a taților. Plozii sunt acum investitori fără noroc, ce treabă au procurorii că – din alinierea planetelor, nu altfel – o fermă de porci a fost cumpărată pe o sută de euro? Normal că apoi ferma asta a primit câteva milioane de la statul condus de tata, că datoria noastră e să ajutăm fermierii români, trebuie să fim patrioți! Și ce treabă are Kövesi că planetele au pus o parte din bazinul hidrografic al Dunării, balta aia, taman lângă undița copilului? Partidul însuși avertizează că nu va mai tolera aceste atacuri la ființa neamului, pot să urle ambasadele cât vor; răutate pură-i să nu lași românii să trăiască mai bine, să nu vrei mai mulți bani în buzunarele românilor… Tocmai acuma, de Centenar?
Sigur, tații, milionari și semianalfabeți, n-au mare lucru pe numele lor –
maxim o mașină și-o mândră tânără, pentru pescuit oceanic; succesul e al copiilor care-și croiesc un drum prin viață, așa cum orice tânăr din România o poate face. Au adus tineri în partid, le-au dat funcții în stat ca să demonstreze ce pot – la fel ca bătrânii lor unchi. Îndrăznește să crezi, gura mă-tii dă sărăntoc!
La ce ne trebuie nouă oameni liberi?
Și nimeni nu are curajul să le spună în față mahărilor că nu-i mare deosebire între ei și loazele care-și trimit plozii la cerșit, că-s la fel ca ăia de le rupeau la naștere o mână sau un picior, să le fie plozii cerșetori de succes; la partid se șterg zilnic muștele moarte de pe geamuri și e mânca’e destulă, pentru cinci generații.
