Mai deunăzi, în toiul inun-da-ţiilor, pre-şedintele Traian Băsescu i-a spus unuia dintre sinistraţi că oamenii ar trebui să se obişnuiască să nu mai ceară totul de la stat. Pe cazul unui sinistrat, îndemnul a sunat contrariant! Dar lucrurile nu stau la fel, iar responsabilităţile cad în diferite direcţii, în miile de cazuri existente (se află gospodăriile luate de ape în zone inundabile sau nu?; au autorizaţie de construcţie sau nu?; sunt sau nu asigurate, sunt sau nu asigurabile?!). Desigur însă, aşa, în general, dacă nu statului, atunci cui să-i ceară ajutorul un sinistrat?
Nu ştim la ce s-o fi gândit anume preşedintele – căci îndemnul cu pricina către un sinistrat nu prea este potrivit -, dar nu s-ar putea spune că nu există şi niscai temeiuri în spusele dlui Băsescu, mai ales dacă domnia sa a avut în minte mentalitatea moştenită privind statul-părinte care din atâtea puncte de vedere nu mai corespunde rânduielilor actuale. Păi, dacă am ales să trăim în rânduieli capitaliste, trebuie conştientizat că statul-părinte nu prea îşi mai găseşte perfect locul, iar lucrurile au ajuns pe plan practic într-un punct din care statul, nici să vrea, nu şi-ar mai putea exercita rolul de părinte. Nu prea mai există resurse pentru aşa ceva, iar în momentul de faţă statul – place sau nu place – este chiar falit, în măsura în care plăteşte pensii şi salarii din împrumuturi. Poate să se spună orice, dar, în măsura în care un stat se împrumută ca să plătească pensii şi salarii, acest stat este falit! Chiar dacă nu şi-a declarat oficial incapacitatea de plată! Poate ar fi bine s-o declare, căci ar fi mai clar ceea ce trebuie făcut!
Într-un fel, tânguirile către statul român au devenit chiar caraghioase şi fără obiect. Nu, bineînţeles, dacă vin de la oameni nevoiaşi, care n-au primit niciodată prea mult, sau de la cei loviţi de soartă care nu au alt părinte şi care, oricum, cu toţii, nici nu prea înţeleg cum s-au învârtit lucrurile. Dar dacă tânguirile şi pretenţiile vin de la alte categorii sociale, în frunte cu mediul de afaceri, sunt de-a dreptul penibile. Căci, de două decenii, îndeosebi de la mediul de afaceri, dar nu numai, se aud tot felul de variaţiuni doar pe aceeaşi temă: statul cel mai prost administrator, statul birocrat, statul incompetent şi ineficient, statul care deci trebuie să se dea la o parte din economie şi să ne lase în pace! Şi statul i-a ascultat! Generos, s-a lăsat devalizat în toate cele. A oferit pe tavă ceea ce era mai valoros celor care nu conteneau să spună că sunt mai buni decât el. Cu oblăduirea întregii clase politice, s-a sacrificat în locul hoţilor care îl jecmăneau şi îl făceau tocmai de aceea ineficient. A dat tot ceea ce era eficient din economie sectorului privat. Iar pârghiile strategice le-a cedat capitalului străin. A lăsat să nu-i fie achitate taxele şi impozitele care i se cuveneau din partea sectorului privat.
A devenit fără vlagă şi fără vână. Nu prea mai poate face nimic. Decât să taie din ce mai are. Să construiască ceva este imposibil! Este un stat minimal, cel care numai în vise se arată! Ce pretenţii să mai ai de la el? Devine chiar caraghios să-i mai ceri ceva. Când însă a sosit criza, toţi prohoditorii statului s-au năpustit pe stat să le dea măcar ceva spre salvare. Şi statul, pe dracu’, desfiinţat fiind în locul hoţilor pentru care s-a sacrificat, nu le-a mai dat nimic, că nu mai avea de unde! Şi, vai!, mare supărare generală s-a iscat pe statul incompetent şi ineficient! Din păcate, fără să se mai precizeze, şi… inexistent! Şi astfel, cei nevoiaşi sau loviţi de soartă sunt doar cei care plătesc, urmând în mod obiectiv a primi mereu mai puţin de la un stat mereu mai slab şi mereu mai neputincios.